A doua șansă la iubire după șaptezeci de ani: Povestea mea neașteptată

— Mamă, nu-mi vine să cred! La vârsta asta? Ce-o să zică lumea?
Vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau ușor pe ceașca de porțelan, dar nu știam dacă de la vârstă sau de la emoție. Aveam șaptezeci și doi de ani și, pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc cu adevărat.

Totul a început într-o zi banală de aprilie. Mergeam la piață, ca de obicei, cu sacoșa mea veche și pași mărunți. La taraba cu mere, l-am întâlnit pe domnul Petre. Îl știam din vedere — un bărbat înalt, cu părul alb și ochii vii, mereu politicos. În ziua aceea, mi-a zâmbit altfel. „Doamnă Ana, vă pot ajuta cu sacoșa?” Am râs stingherită. Nu mai primisem astfel de gesturi de ani buni, de când soțul meu, Gheorghe, plecase dintre noi.

Petre m-a însoțit până acasă. Am vorbit despre vreme, despre pensii mici și despre copiii care nu mai au timp de părinți. Înainte să plece, mi-a spus: „Poate bem o cafea împreună, cândva.” Am simțit cum obrajii mi se înroșesc ca-n tinerețe. Am dat din cap fără să spun nimic.

Zilele au trecut și întâlnirile noastre au devenit obișnuință. Ne plimbam prin parc, povesteam despre viețile noastre — el fusese mecanic la CFR, eu profesoară de română. Am râs mult împreună. Pentru prima dată după moartea lui Gheorghe, nu mă mai simțeam invizibilă.

Dar fericirea mea a venit cu un preț. Irina a aflat repede. A venit val-vârtej într-o seară, cu privirea tăioasă și vocea ridicată:
— Mamă, ce-i asta? Toată lumea din bloc vorbește! Nu ți-e rușine?
— Rușine? Pentru ce? Să fiu vie?
— Ești bătrână! Ce-ți mai trebuie iubire? Ai nepoți, ai familie!

Am simțit cum mă sufoc. M-am uitat la ea — copilul meu crescut cu sacrificii, care acum mă judeca pentru că îndrăzneam să fiu fericită. Mi-au dat lacrimile.

— Irina, am fost singură douăzeci de ani. Am trăit pentru tine și copiii tăi. Nu am cerut nimic. Dar acum… simt că pot să iubesc din nou. Ce e atât de greșit?

A plecat trântind ușa. Seara aceea am plâns ca o copilă. Petre m-a sunat:
— Ana, nu te lăsa doborâtă. Și eu am trecut prin asta cu băiatul meu. Dar viața e scurtă.

În zilele următoare, vecinii au început să mă privească altfel. Doamna Stanciu mi-a spus pe scara blocului:
— Să nu vă fie rușine! Și eu aș vrea să am curajul dumneavoastră.

Dar nu toți erau la fel de înțelegători. La biserică, preoteasa m-a privit lung:
— La vârsta dumneavoastră ar trebui să vă gândiți la suflet, nu la fleacuri lumești.

M-am simțit vinovată pentru o clipă. Dar apoi m-am gândit: oare chiar trebuie să renunț la bucurie doar pentru că am părul alb?

Petre a venit într-o duminică cu un buchet de lalele galbene.
— Ana, vrei să mergem împreună la teatru? N-am mai fost de ani buni.
Am acceptat cu inima strânsă. La teatru am râs ca doi adolescenți. Oamenii se uitau la noi — unii cu zâmbet, alții cu dispreț.

Când am ajuns acasă, Irina mă aștepta pe scări.
— Mamă, te rog… Nu vreau să te pierd. Dar nu pot accepta asta.
Am luat-o de mână:
— N-ai să mă pierzi niciodată. Dar trebuie să înțelegi: am dreptul să fiu fericită.

Au urmat luni grele. Nepoții mei mă evitau. Prietenele mele mă sunau pe ascuns să afle „noutățile”. Dar Petre era acolo — răbdător, blând, mereu gata să-mi aducă o floare sau o vorbă bună.

Într-o zi, Irina a venit plângând:
— Mamă… poate am fost prea dură. Mi-e teamă că te pierd dacă te schimbi.
Am îmbrățișat-o strâns:
— Nu mă schimb decât în bine. Învăț să trăiesc din nou.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu Petre lângă mine. Viața nu s-a terminat la șaptezeci de ani — dimpotrivă, abia acum simt că trăiesc cu adevărat.

Mă întreb adesea: câți dintre noi renunță la fericire doar pentru că „nu se cade”? Oare nu merităm toți o a doua șansă — oricât de târziu ar veni ea?