Legături Frânte, Inimi Vindecate: Cum Mi-am Regăsit Fetele După Divorț

— Tata, nu vreau să vin la tine weekendul ăsta! vocea Anei răsună tăios prin telefon, iar eu rămân cu receptorul în mână, simțind cum mi se strânge inima. Era a treia oară luna asta când refuza să mă vadă. Ilinca, cea mică, nici măcar nu mai răspundea la mesaje. Mă uitam la poza lor de pe birou — două surori zâmbitoare, cu ochii mari și părul prins în cozi — și mă întrebam unde am greșit.

Divorțul de Cora nu fusese o surpriză pentru nimeni. Ani la rând ne-am transformat din iubiți în colegi de apartament, fiecare cu rutina lui, fiecare cu tăcerile lui. Am crezut că fetele vor înțelege că nu mai putem continua așa, dar realitatea a fost alta: ele au ales-o pe mama lor. Sau cel puțin așa simțeam eu, în fiecare duminică seară când mă întorceam într-un apartament gol, cu jucăriile lor uitate într-un colț.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj de la Ilinca: „Tati, nu vreau să mai vii la serbarea mea.” Am citit și recitit rândurile acelea scurte, încercând să-mi dau seama ce am făcut atât de rău. Am sunat-o pe Cora, dar mi-a răspuns sec:

— Lasă-le să respire, Victor. Sunt supărate pe tine. Au nevoie de timp.

— Dar eu sunt tatăl lor! am izbucnit, cu vocea tremurândă.

— Și eu sunt mama lor. Și totuși nu pot controla ce simt. Nici tu nu poți.

Am închis ochii și am simțit cum mă năpădește furia. Nu era corect. Eu nu plecasem din viața lor. Eu voiam să fiu acolo! Dar poate că nu fusese suficient.

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Mariana, m-a văzut abătut și m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat?

— Fetele mele nu mai vor să mă vadă… Parcă nu mai exist pentru ele.

— Ai încercat să le scrii o scrisoare? Să le spui ce simți?

M-am gândit mult la vorbele Marianei. În noaptea aceea am stat până târziu și am scris două scrisori: una pentru Ana, una pentru Ilinca. Le-am povestit despre fricile mele, despre cât de mult le iubesc și cât de tare mă doare distanța dintre noi. Am pus scrisorile în plicuri colorate și le-am lăsat la poarta casei unde locuiau cu Cora.

O săptămână mai târziu, Ana mi-a trimis un mesaj: „Am citit scrisoarea. Nu știu dacă pot să te iert încă.”

Era un început. Am răspuns simplu: „Nu trebuie să mă ierți acum. Doar să știi că sunt aici.”

Au urmat luni grele. Încercam să fiu prezent fără să forțez lucrurile. Le trimiteam mesaje cu poze amuzante sau le povesteam despre câinele vecinului care lătra la mine dimineața. Uneori răspundeau, alteori nu.

Într-o sâmbătă dimineață, pe neașteptate, Ana a venit la mine. Stătea în prag cu ghiozdanul în spate și ochii roșii de plâns.

— Pot să stau la tine azi?

Am simțit cum mi se umple sufletul de speranță.

— Oricând vrei tu, puiule.

A stat toată ziua tăcută, uitându-se la desene animate și mâncând clătite. Seara, înainte să adoarmă pe canapea, mi-a spus:

— Mi-e dor de cum era înainte…

Nu am știut ce să-i răspund. Nici mie nu-mi era ușor.

Cu Ilinca a fost mai greu. Ea părea că mă pedepsește pentru tot ce s-a întâmplat. La serbarea ei de sfârșit de an am stat în spate, ascuns printre ceilalți părinți. Când m-a văzut, s-a întors cu spatele. Am plecat acasă cu ochii în lacrimi.

Într-o zi, Cora mi-a spus:

— Ilinca are nevoie să știe că nu ai plecat din cauza ei.

Atunci am realizat cât de mult suferise cea mică. Într-o seară am sunat-o și i-am spus:

— Ilinca, știu că ești supărată pe mine. Dar vreau să știi că te iubesc și că niciodată n-aș fi plecat dacă nu era nevoie. Nu tu ești motivul.

A tăcut mult timp la telefon.

— Atunci de ce nu mai suntem toți împreună?

— Uneori oamenii mari greșesc și nu știu cum să repare lucrurile… Dar asta nu schimbă cât de mult te iubesc.

A plâns atunci la telefon și mi-a spus că îi e dor de serile când citeam povești împreună.

Am început să ne vedem din nou — întâi timid, apoi tot mai des. Am mers împreună la film, am gătit pizza acasă și am râs ca înainte. Au fost momente când certurile dintre mine și Cora ieșeau la suprafață chiar și în fața fetelor; atunci mă simțeam cel mai vinovat.

Într-o seară, după ce le-am dus acasă la mama lor, Ana m-a întrebat:

— Tata… tu crezi că o să fim vreodată ca înainte?

Am oftat adânc.

— Nu știu dacă va mai fi vreodată ca înainte… Dar putem construi ceva nou împreună.

Acum, după doi ani de la divorț, relația noastră e diferită — poate mai sinceră ca oricând. Încercăm să fim o familie chiar dacă nu mai locuim sub același acoperiș. Încerc să le arăt fetelor mele că dragostea unui tată nu dispare odată cu actul de divorț.

Uneori mă întreb: câți tați renunță prea devreme? Câți copii rămân cu sufletul gol pentru că adulții nu știu să-și ceară iertare? Poate că povestea mea îi va face pe unii să creadă că merită să lupți pentru legătura cu copiii tăi — oricât de greu ar părea.