Flori pe rochie, lacrimi pe obraz: Povestea unei seri care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că se întâmplă asta, am șoptit, cu mâinile tremurând pe volanul Daciei vechi a tatălui meu. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, iar rochia mea cu flori, pe care o alesesem cu atâta grijă împreună cu mama, părea acum un simbol al rușinii. În parcare, luminile reci ale liceului „Mihai Eminescu” din Ploiești se reflectau în lacrimile mele. Telefonul vibra în poșetă. Era mama.

— Irina, ce s-a întâmplat? De ce nu ești la bal? vocea ei era plină de îngrijorare și neîncredere.

— M-au trimis acasă… Diriginta a zis că rochia mea nu respectă codul vestimentar. Cică e prea colorată și prea scurtă… dar nu e adevărat! Toate fetele aveau rochii mai scurte ca a mea! am izbucnit, simțind cum furia și neputința mă sufocă.

Mama a tăcut o clipă. Știam că încearcă să-și stăpânească lacrimile. Tata era la muncă, pe schimbul de noapte la rafinărie. Nu voiam să-l deranjez, dar știam că vestea va ajunge la el.

Am închis telefonul și am sunat-o pe cea mai bună prietenă a mea, Ana. Ea era încă în sală, dansând și râzând cu colegii noștri.

— Ana, m-au dat afară… Nu mai pot. Vreau doar să plec de aici.

— Cum adică te-au dat afară? Ce prostie! Vin imediat la tine!

Nu a durat mult și Ana a apărut lângă mine, cu ochii scânteind de revoltă.

— Nu e corect! De ce nu au spus nimic când ai intrat? De ce tocmai pe tine? a întrebat ea, îmbrățișându-mă strâns.

Nu aveam răspunsuri. Știam doar că mă simțeam mică, invizibilă și nedreptățită. În mintea mea răsuna vocea dirigintei, doamna Popescu:

— Irina, știi foarte bine că avem reguli. Rochia ta nu e potrivită pentru un eveniment atât de important. Trebuie să dai un exemplu colegilor tăi.

Un exemplu? Ce exemplu? Să nu ai curajul să fii tu însăți?

Când am ajuns acasă, mama m-a luat în brațe fără să spună nimic. Apoi a început să plângă și ea.

— Nu e vina ta, fata mea. Oamenii ăștia nu înțeleg nimic din ce înseamnă să fii tânăr azi.

A doua zi, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți de nopți nedormite și griji.

— Irina, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cum trebuie să fii. Rochia aia e frumoasă. Tu ești frumoasă. Ei sunt mici la suflet.

Dar nu era atât de simplu. La școală, colegii au început să vorbească. Unii mă priveau cu milă, alții cu superioritate.

— Ai vrut să ieși în evidență și ai pățit-o! mi-a spus Raluca, fata populară din clasă.

— Las-o, Ralu! Nu e vina ei! a intervenit Ana, dar știam că zvonurile deja circulau.

În zilele următoare, mama a mers la școală să discute cu directoarea. A venit acasă nervoasă:

— Zic că regula e regula și că nu pot face excepții. Dar eu am văzut poze cu alte fete care aveau rochii mult mai scurte sau mai decoltate! De ce tocmai tu?

Nu am avut curajul să-i spun mamei ce bănuiam: că doamna Popescu nu mă plăcea niciodată pentru că eram „prea visătoare”, „prea nonconformistă”, „prea… altfel”.

Sâmbătă seara, când toți colegii postau poze de la bal pe Instagram, eu stăteam în pat și mă uitam la rochia mea cu flori atârnată pe ușă. M-am simțit invizibilă și inutilă. Dar Ana nu m-a lăsat să mă cufund în tristețe.

— Irina, hai la balul verișoarei mele din Câmpina! E weekendul viitor. O să fie super! Nimeni nu te cunoaște acolo, poți fi cine vrei tu!

Am acceptat fără prea mult entuziasm. Dar când am ajuns acolo, ceva s-a schimbat. Fetele m-au complimentat pentru rochie:

— Ce frumoasă e! Unde ai găsit-o?

Am dansat toată noaptea fără să mă simt judecată sau privită ciudat. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.

Când m-am întors acasă, tata m-a întrebat:

— Cum a fost?

— Minunat. Am fost eu însămi.

Am realizat atunci că uneori oamenii care ar trebui să te susțină sunt cei care te rănesc cel mai tare. Dar există mereu un loc unde poți fi acceptat — chiar dacă trebuie să-l cauți mai departe de ceea ce cunoști.

M-am uitat la rochia mea cu flori și am zâmbit amar:

Oare câți dintre noi au fost trimiși acasă pentru că au avut curajul să fie diferiți? Cât timp vom mai lăsa regulile fără suflet să ne fure bucuria de a trăi?