Numele care a despărțit o familie: Povestea mea cu Ilinca și visul de a-i oferi totul

— Mirela, tu chiar nu vezi că exagerezi? Cine mai cumpără body-uri de 400 de lei pentru un copil care nici nu știe să țină capul sus?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre mirosul de cafea și sunetul ploii care bătea în geam. Țineam în brațe un body minuscul, cu eticheta încă pe el, și simțeam cum mi se strânge inima. Ilinca avea doar șase săptămâni, iar eu eram deja obosită de atâtea discuții.
— Mamă, e copilul meu. Vreau să aibă tot ce e mai bun, am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile.

Dar adevărul era că nu doar hainele stârneau discuții. Totul începuse cu numele. Când am anunțat că o va chema Ilinca Maria, tata a izbucnit:
— Ilinca? Ce nume e ăsta? Nu puteai să-i pui și tu un nume normal, ca toți copiii? De ce trebuie să fii altfel?

Am simțit atunci că nu mă mai recunoaște nimeni. Soțul meu, Vlad, încerca să mă susțină, dar și el era prins între mine și părinții lui. Sora mea, Simona, mă tachina pe ascuns:
— Să vezi când o să meargă la grădiniță, o să-i spună copiii „Ilinca-lux”.

Dar eu nu voiam decât ca fiica mea să fie specială. Poate pentru că eu nu m-am simțit niciodată așa. Crescusem într-un apartament de două camere din Ploiești, cu haine primite de la verișoare și pantofi peticiți. Îmi promisesem că atunci când voi avea un copil, nu va duce lipsă de nimic.

Când am rămas însărcinată, am început să caut cele mai bune produse: pătuț italian, cărucior cu suspensii speciale, haine din bumbac organic. Vlad m-a lăsat să-mi fac de cap, dar când a văzut factura pentru primul set de body-uri Burberry, a ridicat din sprâncene:
— Mirela, sigur vrei să cheltuim atâția bani pe haine pe care le poartă două luni?

Am dat din cap că da. Pentru mine era mai mult decât o haină. Era promisiunea că Ilinca va avea parte de tot ce eu nu am avut.

Dar lumea nu vedea asta. Pe Facebook, când am postat prima poză cu Ilinca în rochița ei roz pudrat, au început comentariile:
— „Săraca fetiță, nici nu știe ce poartă.”
— „Mai bine puneai banii la bancă pentru viitorul ei.”
— „Ce nume ciudat! O să râdă copiii de ea.”

Am încercat să nu le citesc, dar mă urmăreau peste tot. La piață, vecina de la trei mă întreba cu subînțeles:
— Și cum îi merge domnișoarei Ilinca? Mai are haine scumpe?

Într-o seară, după ce Ilinca adormise greu din cauza colicilor, am izbucnit în fața lui Vlad:
— De ce nu pot să fac ce simt? De ce trebuie să dau explicații tuturor?
El m-a luat în brațe și mi-a spus:
— Pentru că trăim aici, Mirela. Oamenii judecă repede. Dar tu trebuie să faci ce crezi că e bine pentru ea.

A doua zi am mers la mama. Am găsit-o pe balcon, udând florile.
— Mamă, tu chiar crezi că greșesc?
Ea s-a uitat lung la mine:
— Nu greșești că vrei ce e mai bun pentru copilul tău. Dar uneori „cel mai bun” nu e ce scrie pe etichetă. E timpul tău cu ea. E dragostea ta.

Am plecat acasă cu gândurile răvășite. În acea noapte am stat lângă pătuțul Ilincăi și am privit-o cum doarme. M-am întrebat dacă peste ani va aprecia tot ce am făcut sau dacă va simți povara așteptărilor mele.

Au trecut câteva luni. Am început să cumpăr și haine simple, fără etichete celebre. Am păstrat câteva rochițe speciale pentru zilele importante. Dar cel mai mult am început să-i citesc povești și să-i cânt seara.

Familia încă mă privește cu suspiciune când vine vorba de alegeri „altfel”. Tata încă oftează când îi spune cineva „Ilinca”. Dar eu am învățat că dragostea nu se măsoară în prețuri sau în aprobarea celorlalți.

Uneori mă întreb: dacă aș lua-o de la capăt, aș face altfel? Sau poate fiecare mamă are dreptul la propriile greșeli și visuri? Voi ce credeți: cât contează numele și hainele pentru fericirea unui copil?