Singurătatea mea aleasă: Povestea lui Viorel la 54 de ani

— Viorel, tu chiar nu te mai gândești să-ți refaci viața? Ai 54 de ani, nu vrei să rămâi singur până la sfârșit, nu?
Vocea lui Sorin răsună în bucătăria mea mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la el peste ceașca aburindă, încercând să-mi ascund neliniștea. Îmi simt inima strânsă ca un pumn, dar zâmbesc forțat.
— Sorine, nu știu dacă mai am curajul să o iau de la capăt. Am încercat, am dat tot ce-am avut și tot am rămas cu mâinile goale.
El oftează, se joacă absent cu lingurița.
— Dar nu poți trăi așa, Viorele. O femeie ca Lidia, la 45 de ani, e încă tânără, are chef de viață. De ce nu-i dai o șansă?
Îmi amintesc de Lidia — ochii ei verzi, râsul cald, felul în care mă privea ca și cum aș fi fost ultimul bărbat de pe pământ. Dar îmi amintesc și de Irina, fosta mea soție, și de cum s-a destrămat totul între noi.
— Nu e vorba de Lidia, îi spun încet. E vorba de mine. Nu mai vreau să trec prin certuri, compromisuri, să mă simt din nou vinovat că nu sunt destul pentru cineva.
Sorin mă privește lung.
— Dar nu toată lumea e ca Irina. Poate Lidia chiar te-ar înțelege.
Îmi trec mâna prin păr, simțind firele albe care s-au înmulțit în ultimii ani.
— Poate… Dar dacă nu? Dacă ajung iar să mă simt străin în propria casă? Dacă iar mă trezesc noaptea cu inima bătând nebunește de frică să nu fiu părăsit?
Sorin tace. Știu că vrea să mă ajute, dar nu poate înțelege golul care a rămas după divorț. Familia mea m-a judecat aspru atunci — mama plângea la telefon: „Ce-o să zică lumea? Cum să divorțezi la vârsta asta?” Frații mei m-au privit ca pe un ratat. Prietenii au început să mă evite, ca și cum divorțul ar fi fost o boală contagioasă.
Am încercat să ies din carapacea mea. Am mers la întâlniri aranjate de verișoara mea, am vorbit cu femei pe internet. Toate păreau să caute același lucru: siguranță, stabilitate, un bărbat care să le repare trecutul sau să le crească copiii rămași din alte căsnicii. Eu nu mai aveam putere nici pentru mine.
Într-o seară ploioasă, Lidia a venit la mine cu o prăjitură făcută de ea. Am râs împreună, am povestit despre tinerețe și despre cum ne-am pierdut fiecare visurile pe drum. La plecare m-a întrebat direct:
— Viorel, tu chiar nu vrei să fii cu cineva? Sau doar te temi?
Am rămas mut. Nu știam ce să-i răspund. Mi-era teamă — teamă că voi suferi din nou, că voi dezamăgi iar pe cineva care merită mai mult decât pot eu oferi acum.

Zilele trec una după alta în apartamentul meu mic din cartierul Titan. Diminețile sunt liniștite — îmi fac cafeaua, citesc ziarul, ascult radioul pe fundal. Uneori mă uit pe fereastră la copiii care se joacă în fața blocului și mă întreb dacă am greșit undeva pe drum. Seara mă apucă dorul — dorul de o voce caldă, de cineva care să mă întrebe „Cum a fost ziua ta?” Dar apoi îmi amintesc ce înseamnă să fii mereu atent la nevoile altuia, să-ți pierzi identitatea încercând să fii pe plac.

Mama încă mă sună din când în când: „Viorele, tu chiar vrei să mori singur? Uite la vecinul nostru, nea Gheorghe — s-a recăsătorit la 60 de ani!” Îi spun că sunt bine așa cum sunt, dar vocea ei tremură mereu la final: „Să nu regreți mai târziu…”

Într-o duminică am mers la masa în familie — frații mei cu soțiile lor, copiii alergând prin sufragerie. M-am simțit ca un intrus printre ei. La desert, cumnata mea a aruncat o remarcă: „Viorel e prea pretențios, de-aia a rămas singur.” Am zâmbit amar și am schimbat subiectul.

Adevărul e că nu sunt pretențios — sunt doar obosit. Obosit să tot explic de ce nu vreau să mă recăsătoresc, obosit să fiu compătimit sau judecat pentru alegerile mele.

Într-o seară târzie, Sorin m-a sunat:
— Viorele, hai la o bere! Nu poți sta mereu singur.
Am ieșit cu el pe terasa din colțul blocului. Am vorbit despre fotbal, politică și apoi iar despre Lidia.
— Dacă ai avea curajul să riști încă o dată?
M-am uitat la stelele palide deasupra orașului.
— Poate că nu mai e vorba de curaj… Poate că e vorba de liniște. Am găsit-o greu și mi-e teamă s-o pierd iar.

Sorin a dat din cap.
— Dar dacă liniștea asta e doar o formă de singurătate?

Nu i-am răspuns atunci. Nici acum nu știu dacă liniștea mea e fericire sau doar frica de a suferi din nou.

Uneori mă întreb: Oare câți dintre noi alegem singurătatea pentru că ne-am pierdut speranța? Sau poate pentru că ne-am găsit liniștea acolo unde alții văd doar gol? Ce credeți voi — e mai bine să riști din nou sau să-ți aperi liniștea cu orice preț?