Când am aflat că fiica mea va avea gemeni, am decis să o ajut financiar. Nu mă așteptam la reacția ei

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva, dar te rog să nu te superi, a zis Irina, cu vocea tremurândă la capătul firului. Era trecut de ora zece seara și eu tocmai mă pregăteam să sting lumina în dormitorul meu mic din Bacău. Am simțit cum inima mi se strânge, ca de fiecare dată când copilul meu începea o discuție cu acele cuvinte.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Sunt însărcinată. Și… mamă, sunt gemeni.

Pentru o clipă, am simțit că aerul din cameră devine prea greu. Gemenii! Irina și Vlad abia se mutaseră împreună într-un apartament modest din București, cu chirie, și amândoi lucrau pe salarii mici. M-am bucurat, dar în același timp m-a cuprins o teamă surdă: cum se vor descurca? Cum îi voi putea ajuta?

— Mamă? Ești acolo?

— Da, iubita mea. Sunt aici. O să fie bine, o să vezi. O să vă ajutăm cum putem.

A doua zi dimineață, după ce am vorbit cu soțul meu, Doru, am decis că trebuie să facem ceva concret. Am scos din economiile noastre modeste și i-am trimis Irinei 5.000 de lei. Nu era mult, dar pentru noi era tot ce puteam oferi fără să ne punem în pericol traiul. Am sunat-o să-i spun.

— Irina, ți-am pus niște bani în cont. Să vă luați ce aveți nevoie pentru copii.

A urmat o tăcere apăsătoare la celălalt capăt al firului.

— Mamă… nu trebuia să faci asta. Nu vreau să vă simțiți obligați. Vlad deja e supărat că tot timpul ne ajutați voi. Zice că nu suntem copii mici.

— Irina, nu e vorba de obligație. Suntem părinții tăi. Așa e normal.

— Nu e normal! a izbucnit ea brusc. Tot timpul vă băgați în viața noastră! Vreau să pot să mă descurc singură!

Am rămas cu telefonul la ureche, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. M-am simțit respinsă, inutilă, ca și cum dragostea mea era o povară pentru ea.

În zilele următoare, discuțiile dintre noi au devenit tot mai rare și mai reci. Doru încerca să mă liniștească:

— Las-o, Marioara, poate are și ea nevoie de spațiu. E greu pentru ei acum.

Dar nu puteam să nu mă gândesc la vremurile când Irina era mică și venea plângând la mine după fiecare ceartă cu prietenele sau când îi era frică de întuneric. Atunci eram eroul ei. Acum eram doar o mamă care „se bagă prea mult”.

Când a venit timpul nașterii, am plecat la București cu inima cât un purice. Am stat pe holurile spitalului „Filantropia” ore întregi, rugându-mă pentru sănătatea Irinei și a copiilor. Când asistenta mi-a adus vestea că totul a decurs bine și că gemenii sunt sănătoși, am izbucnit în plâns de bucurie.

Irina era obosită și palidă când am intrat la ea în salon. M-a privit cu ochii roșii de lacrimi și mi-a spus încet:

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine atunci. Sunt doar speriată… Nu știu dacă o să mă descurc.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Nici eu n-am știut când te-am avut pe tine. Dar ne-am descurcat împreună.

Pentru câteva zile, am stat la ei acasă și am ajutat cât am putut: schimbat scutece, gătit ciorbe calde, spălat hainele micuților. Vlad era tăcut și retras; îl vedeam cum se uită la mine cu un amestec de recunoștință și jenă.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, Vlad a venit la mine în bucătărie:

— Doamnă Marioara… știu că vreți să ajutați. Dar vreau să vă rog ceva: lăsați-ne să încercăm și noi singuri. Dacă nu ne iese… atunci dați-ne un sfat sau un umăr pe care să plângem.

L-am privit lung și am înțeles: nu era vorba doar despre bani sau ajutor practic. Era despre mândria lor de a fi părinți, despre dorința de a-și construi propriul drum.

Când m-am întors acasă la Bacău, casa părea mai goală ca niciodată. Doru m-a găsit privind vechile fotografii cu Irina bebeluș.

— O să fie bine cu toții, Marioara. Trebuie doar să-i lăsăm să crească.

Acum vorbim mai rar la telefon, dar fiecare convorbire e mai caldă și mai sinceră decât înainte. Încerc să-mi țin sfaturile pentru mine și să fiu acolo doar când mă cheamă ei.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria de părinte și unde începe respectul pentru drumul copilului tău? Oare dragostea sufocantă poate face mai mult rău decât absența? Voi ce ați face în locul meu?