Pământul dintre noi: Povestea unei familii din Moldova care a spus NU milioanelor

— Nu pot să cred, Ilinca! Șaizeci de milioane de euro! Ai auzit bine? — vocea lui tata răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Mama se oprise din tocat ceapa și mă privea cu ochii umezi, de parcă știa deja răspunsul meu.

Eram acasă, în satul nostru din Moldova, acolo unde timpul părea că se scurge altfel. În fiecare vară, când mă întorceam de la București, simțeam că mă întorc la mine însămi. Dar vara asta era altfel. Un investitor din Iași, domnul Cernat, venise cu o ofertă care ne-ar fi putut schimba viața pentru totdeauna: șaizeci de milioane de euro pentru pământul nostru, moștenit din tată-n fiu de peste două sute de ani.

— E o nebunie! — a izbucnit fratele meu, Radu, trântind ușa. — Cu banii ăștia ne-am putea cumpăra case la oraș, am putea călători, am putea scăpa de grija zilei de mâine!

Tata s-a ridicat încet de pe scaun și l-a privit lung pe Radu:

— Și ce facem cu mormintele bunicilor? Cu nucul ăsta bătrân sub care ai învățat să mergi pe bicicletă? Cu biserica unde ne-am botezat toți?

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Eu eram cea care plecase la oraș, care visase la altceva. Dar aici, între dealuri și miros de fân proaspăt cosit, simțeam că rădăcinile mele nu mă lasă să plec.

În zilele următoare, satul a fiert. Vecinii veneau pe la noi cu sfaturi și vorbe grele:

— Să nu fiți nebuni! Cine mai dă atâția bani pe pământ?
— O să vă pară rău! O să rămâneți săraci!

Dar erau și unii ca tanti Viorica:

— Sufletul nu se vinde, Ilinca. Sufletul rămâne aici, cu pământul.

Noaptea nu mai puteam dormi. Îmi aminteam cum alergam desculță prin grădină, cum mă certa mama că murdăream rochița cea bună. Îmi aminteam cum tata m-a învățat să mulg vaca și cum bunicul îmi spunea povești despre război și foamete. Toate astea valorau mai mult decât orice sumă.

Dar Radu nu se lăsa:

— Ilinca, gândește-te! Eu am doi copii mici. Tu ai putea începe o afacere la București. Tata ar putea avea grijă medicală bună. De ce să ne chinuim aici?

Am izbucnit:

— Pentru că aici suntem ACASĂ! Pentru că dacă vindem, nu mai avem unde să ne întoarcem! Ce le spunem copiilor tăi? Că am dat totul pe bani?

A urmat o tăcere grea. Mama plângea încet la masă. Tata s-a ridicat și a ieșit afară. L-am urmat și l-am găsit privind stelele.

— Tată… dacă tu vrei să vinzi…

S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți:

— Nu vreau să fiu ultimul care rupe lanțul. Pământul ăsta ne-a ținut uniți când am fost săraci, când a venit seceta, când au murit părinții mei. Dacă-l vindem… ce mai rămâne din noi?

A doua zi, domnul Cernat a venit cu contractele pregătite. Radu era gata să semneze. Eu tremuram toată.

— Domnule Cernat — am spus cu vocea gâtuită — vă mulțumim pentru ofertă. Dar nu putem accepta.

Radu a izbucnit:

— Sunteți nebuni! O să muriți aici, în sărăcie!

Tata l-a privit cu blândețe:

— Mai bine săraci cu sufletul împăcat decât bogați și goi pe dinăuntru.

Domnul Cernat a dat din umeri și a plecat. Radu a plecat și el la oraș, supărat. Au urmat luni grele. Satul ne-a privit ba cu admirație, ba cu milă. Dar încet-încet, oamenii au început să vină la noi pentru sfaturi despre agricultură ecologică. Am deschis o mică pensiune agroturistică. Copiii lui Radu au venit vara următoare și au alergat prin grâu ca noi odinioară.

Mama a murit toamna aceea, dar mi-a spus înainte:

— Ai făcut bine, fată dragă. Pământul ți-l dă Dumnezeu doar o dată.

Acum stau pe prispă cu tata și ne uităm la apus.

Mă întreb uneori: oare am făcut alegerea corectă? Ce preț are liniștea sufletului? Voi ce ați fi ales?