Între două lumi: Cum am învățat să-mi apăr căsnicia de influența familiei

— Nu pune sare acolo, Ilinca! La noi în casă se gătește altfel!
Vocea doamnei Mariana răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc cu lingura în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Vlad, soțul meu, stă la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. E a treia oară săptămâna asta când mă corectează în fața lui. Mă simt mică, străină în propria viață.

Când Vlad m-a cerut de soție, am crezut că nimic nu ne poate despărți. Ne-am iubit pe băncile facultății, ne-am făcut planuri sub teii din parc și am visat la o casă doar a noastră. Dar după nuntă, la insistențele doamnei Mariana, ne-am mutat la ea „până ne punem pe picioare”. Mi s-a părut o idee bună la început — chiria era scumpă, salariile mici. Dar nu știam ce înseamnă să trăiești sub același acoperiș cu o femeie care nu știe să-și lase fiul să fie bărbat.

Primele luni au fost ca un test de răbdare. Mariana intra fără să bată la ușă, îmi schimba hainele puse la uscat, îmi muta lucrurile prin dulapuri și comenta orice decizie luam. „Nu cred că e bine să mergeți la munte weekendul ăsta, Vlad are nevoie de odihnă”, spunea ea cu un zâmbet fals. Vlad îi dădea dreptate de fiecare dată. Eu mă simțeam invizibilă.

Într-o seară, după ce am avut o discuție aprinsă despre bani — Mariana voia să știe pe ce cheltuim fiecare leu — am izbucnit:
— Vlad, nu mai pot! Nu suntem copii! Vreau să avem intimitatea noastră!
El a oftat adânc:
— Ilinca, mama doar vrea să ne ajute. Știi că nu avem bani de chirie acum…
— Nu e vorba doar de bani! E vorba că nu suntem o familie dacă nu putem lua decizii singuri!

Am plâns atunci, singură în baie, cu capul între palme. Mă întrebam dacă am greșit alegându-l pe Vlad. Mă durea să văd cum se lasă condus de mama lui, cum mă pune mereu pe locul doi. Începusem să mă gândesc serios la divorț.

A doua zi dimineață, Mariana a venit la mine cu o cană de ceai.
— Ilinca, știu că ți-e greu. Dar Vlad e tot ce am. Nu vreau să-l pierd.
Am simțit pentru prima dată vulnerabilitatea ei. Am văzut-o nu ca pe o dușmancă, ci ca pe o mamă speriată că-și pierde copilul.

Am încercat să vorbesc cu Vlad din nou. I-am spus tot ce simt, fără reproșuri:
— Te iubesc, dar nu pot trăi așa. Vreau să fim parteneri egali. Vreau să iei decizii pentru noi doi, nu pentru mama ta.
El m-a privit lung și pentru prima dată l-am văzut ezitând.

Au urmat luni grele. Am început să punem limite: am stabilit că ușa camerei noastre rămâne mereu închisă; am decis împreună când și cum ieșim în oraș; am făcut un buget separat de cel al Marianei. Au fost certuri, lacrimi și împăcări. Mariana s-a supărat de multe ori — uneori nu ne-a vorbit zile întregi.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu o veste:
— Am găsit o garsonieră mică aproape de serviciu. Nu e mult, dar cred că putem încerca.
Am plâns de fericire. Pentru prima dată simțeam că suntem o echipă.

Mutarea a fost grea pentru toți. Mariana a plâns când am plecat. Eu am avut remușcări — poate am fost prea dură? Dar Vlad m-a luat de mână:
— E timpul să fim noi doi.

În noua noastră casă am descoperit liniștea după care tânjeam. Am început să gătim împreună fără comentarii din fundal, să ne facem planuri fără aprobarea nimănui. Relația noastră s-a schimbat: Vlad a devenit mai sigur pe el, eu mai liniștită.

Mariana ne vizitează uneori și încă încearcă să se implice prea mult. Dar acum știm să spunem „nu” fără vinovăție. Am învățat că familia se construiește cu limite sănătoase și cu mult curaj.

Mă uit la Vlad și mă întreb: oare câți tineri ca noi trec prin același coșmar? De ce e atât de greu să ne desprindem de părinți și să fim cu adevărat adulți? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească puterea de a-și construi propriul drum.