Pionul din Parcul Carol

— Vlad, iar ai venit acasă fără nimic? Ți-am spus să nu te mai întorci până nu găsești ceva de mâncare!

Vocea mamei răsuna aspru în camera mică, cu pereții scorojiți și miros de mucegai. Tata stătea pe marginea patului, cu ochii pierduți în podea, iar sora mea, Irina, plângea încetișor sub pătură. Aveam doar doisprezece ani, dar simțeam povara unei vieți pe care nu o alesesem. În fiecare zi, după școală, mă duceam în Parcul Carol. Nu pentru joacă, ci pentru tabla de șah veche, unde bătrânii își petreceau timpul și uneori mă lăsau să joc cu ei.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, am găsit pe bancă un domn cu palton lung și pălărie neagră. Se uita la mine cum mutam piesele cu un bătrânel pe care îl chema nea Dorel.

— Băiete, știi să joci bine. Cine te-a învățat?

— Nimeni… Am învățat singur, uitându-mă la ceilalți.

Domnul a zâmbit și mi-a făcut semn să mă așez. Am jucat o partidă lungă. La final, m-a privit serios:

— Ai talent. Nu vrei să vii la clubul de șah de la Casa de Cultură? Poate acolo ai o șansă.

Am dat din cap, dar știam că nu am bani nici măcar de tramvai. Seara, când am ajuns acasă fără pâine, mama a început să plângă. Tata s-a enervat și a trântit ușa. Irina s-a lipit de mine:

— Vlad, o să fie bine?

Nu știam ce să-i răspund. În noaptea aceea am adormit visând la tabla de șah și la piesele care se mișcau singure, ca niște soldați disciplinați.

A doua zi am mers la clubul de șah pe jos, cu stomacul gol. Domnul cu pălărie m-a întâmpinat:

— Te așteptam. Eu sunt domnul Petrescu, antrenorul clubului.

Mi-a dat o felie de cozonac și un ceai cald. Am simțit căldura pentru prima dată după mult timp. Am început să joc cu ceilalți copii. Unii râdeau de hainele mele ponosite:

— Uite-l pe boschetarul care vrea să fie campion!

Am strâns din dinți și am jucat mai bine ca niciodată. După câteva luni, am câștigat primul meu turneu local. Domnul Petrescu m-a luat deoparte:

— Vlad, ai putea ajunge departe dacă ai avea susținere. Dar trebuie să fii tare.

Acasă, tata nu mai avea serviciu și bea tot mai mult. Mama se îmbolnăvise și nu mai putea lucra la curățenie. Irina era tot mai slabă. Am început să aduc acasă mici premii: o pungă cu alimente, un pachet de biscuiți, uneori chiar bani din turneele mici.

Într-o seară, tata a venit beat și a început să țipe:

— De ce nu ești ca ceilalți copii? De ce nu aduci bani adevărați?

Am fugit în parc, cu lacrimi în ochi. Nea Dorel m-a găsit și m-a strâns la piept:

— Nu-l asculta pe taică-tu, băiete. Tu ai ceva ce el n-a avut niciodată: curajul să visezi.

A urmat campionatul național de juniori. Domnul Petrescu a făcut rost de bani pentru drum și cazare. Înainte să plec, mama mi-a pus mâna pe obraz:

— Vlad, orice s-ar întâmpla, tu ești speranța noastră.

Am jucat fiecare partidă ca și cum ar fi fost ultima. În finală am avut în față un băiat din Cluj, fiu de profesor universitar. Toată lumea îl vedea câștigător. Dar eu am văzut tabla altfel: fiecare pion era o zi de foame, fiecare cal – o noapte petrecută tremurând sub pătura subțire. Am câștigat.

Când m-am întors acasă cu trofeul, tata s-a uitat la mine pentru prima dată cu respect:

— Poate că n-am fost cel mai bun tată… Dar tu ești cel mai bun fiu.

Premiul mare a fost o bursă la un liceu bun și o sumă care ne-a ajutat să ne mutăm într-o garsonieră decentă. Mama a început să zâmbească din nou, Irina mergea la școală cu haine curate.

Anii au trecut. Am ajuns campion național la seniori și am reprezentat România la olimpiada de șah. Tata s-a lăsat de băutură și lucra la o firmă de pază. Mama s-a însănătoșit și gătea iar cozonac în fiecare Crăciun.

Uneori mă întorc în Parcul Carol și mă uit la băncile vechi. Îl văd pe un băiat slab, cu ochii mari și triști, mutând pionii pe tabla spartă.

Mă întreb: câți copii ca mine mai visează azi la o viață mai bună? Oare câți dintre ei au norocul să găsească un domn Petrescu sau un nea Dorel? Și dacă nu-i găsesc… cine le va fi sprijinul?