Între două iubiri: Povestea unei alegeri greșite

— Nu mai are rost, Vlad. Nu mai pot să te primesc înapoi. Vocea Ioanei răsuna în bucătăria noastră, aceeași bucătărie în care, cu ani în urmă, dansam împreună la lumina slabă a becului, râzând de necazuri și visând la un viitor mai bun. Acum, între noi era doar tăcere și un zid de amintiri dureroase.

Nu știu când am început să mă pierd. Poate a fost după al treilea an de muncă fără pauză, când firma abia se ținea pe linia de plutire și Ioana venea acasă târziu, obosită, dar mereu cu zâmbetul pe buze. Poate a fost când am cunoscut-o pe Larisa, colega mea de la contabilitate, care părea să mă înțeleagă fără să spun prea multe. Sau poate a fost pur și simplu slăbiciunea mea, dorința de a evada din rutina care mă sufoca.

— Vlad, nu vezi că nu mai suntem aceiași? mi-a spus Ioana într-o seară, când am ajuns acasă târziu, mirosind a parfum străin. Am ridicat din umeri, incapabil să-i spun adevărul. În mintea mea, totul era justificat: meritam și eu puțină fericire, nu?

Dar fericirea aceea a venit cu un preț. Când i-am spus Ioanei că vreau să divorțăm, a plâns în hohote. Nu m-a implorat să rămân, dar ochii ei m-au urmărit mult timp după ce am plecat. Am crezut că Larisa va umple golul din sufletul meu, că viața cu ea va fi mai ușoară, mai plină de sens. Dar după câteva luni, am realizat că tot ce aveam cu adevărat valoros lăsasem în urmă.

Larisa era frumoasă, ambițioasă și mereu dornică de aventură. Dar nu știa să mă asculte când aveam nevoie să vorbesc despre fricile mele. Nu știa să-mi pună mâna pe umăr când simțeam că totul se prăbușește. Nu știa să gătească ciorba aceea simplă de legume pe care o făcea Ioana în serile reci de iarnă.

Într-o zi, m-am trezit singur în apartamentul nou, cu pereții goi și frigul care părea să vină din interiorul meu. Am încercat să o sun pe Ioana. Mi-a răspuns scurt:

— Vlad, te rog… Nu mai are rost.

Am început să o caut peste tot: la serviciu, la mama ei, la prietenele noastre comune. Toți mă priveau cu milă sau cu reproș. „Ce-ai făcut, băiete? Ai stricat tot.”

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am stat ore întregi în fața blocului unde locuiam împreună. Când a ieșit din scară, Ioana m-a privit ca pe un străin.

— De ce ai venit?
— Pentru că mi-e dor de tine… Pentru că am greșit…
— Vlad, nu pot să trăiesc mereu cu frica că vei pleca din nou. M-ai făcut să mă simt mică, neînsemnată…

Am încercat să-i explic că Larisa nu era ceea ce credeam eu că-mi lipsește. Că tot ce voiam era să ne întoarcem la serile noastre liniștite, la glumele noastre proaste și la planurile făcute pe colțul mesei.

— Nu putem da timpul înapoi, Vlad. Ai ales deja.

Am plecat cu capul plecat. În lunile care au urmat, am încercat să-mi reconstruiesc viața. Firma a început să meargă mai bine, dar succesul nu mai avea gustul dulce de altădată. Prietenii mei s-au îndepărtat; unii au rămas de partea Ioanei, alții s-au săturat de lamentările mele.

Larisa a plecat după câteva luni. „Nu ești prezent niciodată”, mi-a spus înainte să-și strângă lucrurile. „Ești mereu cu gândul în altă parte.” Avea dreptate: eram mereu cu gândul la Ioana.

Am încercat să mă împac cu mine însumi. Am mers la psiholog, am citit cărți despre iertare și regrete. Dar nimic nu umplea golul lăsat de absența ei. Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Te rog să nu mă mai cauți.”

M-am uitat lung la telefon și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Am realizat atunci cât de mult rău pot face alegerile pripite și cât de greu este să repari ceea ce ai stricat cu mâna ta.

Astăzi trăiesc singur într-un apartament mic din București. Merg la muncă, mă întorc acasă și uneori gătesc ciorba aceea simplă de legume, doar ca să simt că Ioana e încă undeva aproape. Dar știu că nu va mai fi niciodată la fel.

Mă întreb adesea: dacă aș fi avut curajul să lupt pentru noi atunci când încă mai era timp? Dacă aș fi știut să apreciez ceea ce aveam? Oare câți dintre noi realizează prea târziu cât valorează liniștea unei familii adevărate?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să se gândească de două ori înainte să arunce totul pentru o iluzie trecătoare.