Visul unei nunți spulberat: Povara banilor și destrămarea unei familii

— Mamă, nu știu ce să fac… — vocea Anei tremura, iar ochii ei căprui erau plini de lacrimi. Stătea în pragul bucătăriei, cu rochia de casă mototolită și părul prins neglijent. Era prima dată când o vedeam atât de vulnerabilă, de parcă lumea întreagă se prăbușise peste ea.

— Ce s-a întâmplat, puiule? Am lăsat cana de ceai pe masă și m-am apropiat de ea. Ana a izbucnit în plâns și s-a prăbușit în brațele mele.

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot cu certurile astea… Totul era atât de frumos la început. Eu și Vlad ne iubeam, visam la o nuntă simplă, dar frumoasă. Dar acum… totul s-a transformat într-un coșmar.

Am oftat adânc. Știam prea bine la ce se referă. De când Vlad îi ceruse mâna Anei, viața noastră se schimbase radical. Ne bucurasem enorm pentru ei, dar bucuria s-a transformat rapid în stres și tensiune.

Totul a început cu discuția despre bani. Familia noastră nu era bogată, dar muncisem o viață întreagă ca să-i oferim Anei tot ce avea nevoie. Soțul meu, Doru, lucra la fabrica din oraș, iar eu eram profesoară la școala generală. Nu aveam averi, dar eram dispuși să facem sacrificii pentru fericirea fetei noastre.

Problema era familia lui Vlad. Tatăl lui, domnul Petrescu, trăia singur într-o casă dărăpănată la marginea satului. Soția îi murise cu ani în urmă, iar el abia se descurca din pensia mică pe care o primea. Când am întrebat dacă poate contribui cu ceva la nuntă, Vlad a roșit și a spus că nu are cum.

— Nu contează, Vlad! Noi ne ocupăm de tot! i-am spus atunci cu zâmbetul pe buze, încercând să ascund neliniștea care mă rodea pe dinăuntru.

Dar Doru nu era la fel de împăciuitor.

— Irina, nu e corect! Să plătim noi totul? Să vină lumea și să creadă că fata noastră s-a măritat cu un băiat fără nimic?

— Doru, nu contează ce zice lumea! Contează să fie Ana fericită!

— Contează! La noi în sat așa se face! Fiecare familie pune umărul!

Discuțiile dintre noi au devenit tot mai aprinse. Ana simțea tensiunea și se retrăgea tot mai mult în camera ei. Vlad încerca să-și apere tatăl, dar domnul Petrescu era prea mândru ca să accepte vreun ajutor.

Într-o seară, după ce am terminat cina, Vlad a venit la noi acasă. Avea ochii roșii și părea că nu dormise de câteva nopți.

— Doamnă Irina… domnule Doru… Vreau să vă spun ceva. Tatăl meu nu poate contribui cu bani la nuntă. Dar vrea să ajute cum poate: să gătească sarmalele, să aducă vinul făcut de el…

Doru a izbucnit:

— Ce să facem cu două damigene de vin și câteva sarmale? Asta e nuntă? Noi vrem ce-i mai bun pentru Ana!

Vlad a plecat cu capul plecat. Ana l-a urmat în curte și am auzit-o plângând.

Zilele au trecut greu. Pregătirile pentru nuntă stagnau. Doru refuza să mai discute despre meniu sau invitați până când familia lui Vlad nu aducea ceva concret pe masă. Ana era prinsă la mijloc între noi și omul pe care îl iubea.

Într-o după-amiază ploioasă, Ana a venit acasă mai devreme de la serviciu. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă… Vlad vrea să anulăm nunta.

Mi s-a tăiat respirația.

— De ce? Nu puteți trece peste asta?

— Nu mai suport presiunea… Tata îl privește urât pe Vlad, domnul Petrescu nu vrea să vină la nuntă dacă nu contribuie cu bani… Parcă toată lumea vrea altceva decât noi!

Am încercat să o liniștesc, dar simțeam că pierd controlul asupra situației. În acea noapte am stat trează ore întregi, gândindu-mă unde am greșit ca mamă. De ce nu puteam să las orgoliile la o parte? De ce nu puteam să accept că fericirea Anei era mai importantă decât tradițiile sau gura lumii?

A doua zi dimineață, Doru a venit la mine cu ochii înroșiți.

— Irina… Poate am greșit. Poate am pus prea mult preț pe bani…

Dar era prea târziu. Ana și Vlad hotărâseră să se despartă pentru o vreme. Nunta a fost anulată. Casa noastră era plină de tăcere și regrete.

Au trecut luni de zile până când Ana a început să-și revină. Încerca să pară puternică, dar știam că inima ei era frântă. Eu și Doru nu mai vorbeam despre nuntă; fiecare zi era o luptă cu propriile remușcări.

Într-o seară târzie, am găsit-o pe Ana privind vechiul album cu poze din copilărie.

— Mamă… crezi că dragostea poate supraviețui atunci când banii devin mai importanți decât sufletul? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe. Nu aveam răspunsuri. Doar speranța că într-o zi va găsi puterea să iubească din nou.

Oare cât valorează fericirea unui copil? Merită sacrificată pentru orgolii sau tradiții? Voi ce ați fi făcut în locul meu?