Fratele meu și soția lui s-au mutat la noi – acum toți se așteaptă să plec eu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă trezesc în fiecare dimineață cu Vlad și Irina certându-se pe hol, fix sub ușa mea! am izbucnit într-o seară, când abia mai aveam aer în camera sufocantă.

Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, încercând să-mi răspundă calm:
— E greu pentru toți, Maria. Dar ce să facem? N-au unde să stea. Și tu ești tânără, poate găsești ceva cu chirie, ca toți ceilalți…

M-am simțit trădată. Eu am rămas acasă după ce tata s-a îmbolnăvit, am avut grijă de el, am renunțat la facultate ca să pot lucra și să ajut la cheltuieli. Vlad era mereu „băiatul deștept”, cel care a plecat la București la studii, a venit rar pe-acasă și mereu cu pretenții. Acum, după ce și-a pierdut jobul și n-a mai putut plăti chiria din capitală, s-a întors cu Irina, soția lui mereu nemulțumită.

În apartamentul nostru cu două camere din cartierul Titan, fiecare metru pătrat a devenit motiv de ceartă. Vlad și Irina au luat camera mare, „că sunt doi”, iar eu am rămas în cea mică, cu mobila veche și miros de mucegai. Mama și tata dorm pe canapea în sufragerie. Seara, când încerc să citesc sau să mă uit la un film pe laptop, aud cum Irina îi reproșează lui Vlad:
— Nu pot să trăiesc așa! Nici spațiu pentru haine n-am! Și sora ta se uită urât la mine…

Vlad oftează:
— Ce vrei să fac? E casa părinților mei. N-avem bani de altceva. Și Maria… e doar temporar aici.

Mă doare fiecare cuvânt. Eu sunt „doar temporar” în casa în care m-am născut? În care am spălat podelele, am făcut cumpărături când mama nu putea ieși din casă? În care am stat nopți întregi lângă tata când avea febră?

Într-o duminică dimineață, tata m-a chemat la el în sufragerie. Avea ochii triști și vocea stinsă:
— Maria, știu că nu e drept ce se întâmplă. Dar Vlad are nevoie de ajutor acum. Poate găsești o garsonieră aproape… Noi te sprijinim cum putem.

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata nu mai era omul puternic de altădată. Îl vedeam micșorat de boală și de griji. Știam că nu vrea să mă rănească, dar simțeam că sunt împinsă pe ușă afară.

Seara aceea a fost cea mai grea. M-am închis în camera mea și am plâns până târziu. Am scris în jurnal:
„Nu vreau să plec. Dar nici nu mai pot trăi așa. De ce trebuie mereu eu să cedez? De ce nu poate Vlad să-și asume responsabilitatea?”

A doua zi la muncă eram absentă. Colega mea, Roxana, m-a tras deoparte:
— Ce-ai pățit? Pari terminată.
I-am povestit totul printre suspine.
— Maria, tu ai făcut destule pentru familia ta. Poate e timpul să te gândești și la tine.

Dar cum să mă gândesc la mine când știu că mama nu se descurcă fără mine? Când tata are nevoie de cineva care să-i aducă medicamentele? Vlad nu știe nici unde sunt farmaciile din cartier!

Într-o seară, când am ajuns acasă obosită după o tură dublă la supermarket, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.
— Nu mai suport! Nici măcar un raft pentru hainele mele nu am! Și Maria mă privește ca pe un intrus!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.
— Irina, eu sunt aici de când m-am născut! Tu ai venit acum două luni și deja vrei să schimbi totul?

Vlad a intrat val-vârtej:
— Gata! Ajunge! Maria, poate ar trebui să te gândești serios să-ți găsești ceva al tău. E timpul să-ți iei zborul!

Am izbucnit:
— Să-mi iau zborul? Dar voi? Voi ce faceți pentru părinții noștri? Cine le aduce mâncare? Cine îi duce la doctor?

Mama a intervenit speriată:
— Nu vă certați! Nu vreau scandal în casă!

Am ieșit trântind ușa. M-am plimbat ore întregi prin parc, încercând să-mi limpezesc gândurile. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că am stat prea mult agățată de casa părintească. Poate că e timpul să plec.

În zilele următoare am început să caut chirii pe internet. Prețurile erau astronomice pentru salariul meu de casieră. O garsonieră decentă era aproape cât tot salariul meu lunar. Am încercat să vorbesc cu mama despre asta.
— Mamă, nu-mi permit să plec singură. Poate dacă aș împărți cu cineva…
Ea a oftat:
— Știu că e greu… Dar poate găsești o soluție. Vlad promite că o să-și găsească repede serviciu și o să plece ei…

Dar lunile treceau și Vlad tot fără serviciu era. Irina devenea tot mai acră, iar atmosfera din casă era irespirabilă.

Într-o seară, după o ceartă monstru între Vlad și Irina (de data asta despre cine spală vasele), am decis: trebuie să plec. Am pus câteva haine într-un rucsac și m-am dus la Roxana.
— Pot sta câteva zile la tine? Nu mai rezist acasă.
Ea m-a primit cu brațele deschise.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Te rog vino acasă măcar să vorbim.”
M-am dus cu inima strânsă. Mama plângea.
— Nu vreau să ne destrămăm familia… Dar nu știu cum să fac să fie bine pentru toți.

M-am uitat la ea și mi-am dat seama cât de greu îi este să fie prinsă între doi copii care se luptă pentru același spațiu mic și aceeași dragoste.

Acum stau pe o saltea improvizată în sufrageria Roxanei și mă întreb: oare chiar trebuie ca mereu cineva să sacrifice totul pentru ceilalți? Oare familia înseamnă doar compromisuri dureroase?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cine are dreptul să rămână acasă atunci când toți au nevoie?