Ziua în care am închis ușa mamei mele

— Nu vreau să te văd! am strigat, cu pumnii strânși și lacrimile șiroind pe obraji. M-am ascuns după fusta bunicii, simțind cum inima îmi bate atât de tare încât mă durea pieptul. Mama stătea pe prag, cu ochii roșii și obrajii scobiți, încercând să zâmbească printre suspine. Era prima dată când o vedeam după trei ani. Aveam șase ani și nu înțelegeam decât că plecarea ei ne-a rupt în două.

Bunica, Ileana, a tras ușa încet, fără să spună nimic. În casa noastră mică dintr-un cartier de la marginea Ploieștiului, tăcerea era mai grea decât orice ceartă. Tata nu era acasă; lucra la combinat și venea târziu, mereu obosit, mereu cu privirea pierdută. În acea zi, am simțit că am făcut ceva ireparabil, dar nu puteam articula ce anume.

Seara, când tata a intrat pe ușă, bunica i-a spus doar atât: „A venit Mariana.” El a încremenit, apoi a ieșit pe balcon și a fumat două țigări una după alta. Nu a spus nimic nici atunci, nici mai târziu. Eu am rămas cu ochii la televizorul vechi, prefăcându-mă că nu aud cum bunica oftează în bucătărie.

Anii au trecut greu. La școală eram „băiatul fără mamă”, iar copiii râdeau de mine când veneau la serbare doar bunica și tata. Îmi amintesc cum doamna învățătoare, doamna Popescu, mă privea cu milă și îmi dădea mereu roluri mici la serbări. Într-o zi, colega mea, Alina, m-a întrebat direct:

— De ce nu vine mama ta niciodată?

Am simțit un nod în gât și am mințit:

— E plecată la muncă în Italia.

Adevărul era că nu știam unde e. Bunica îmi spunea că „așa a fost să fie”, iar tata evita orice discuție despre ea. Uneori îi auzeam certându-se noaptea:

— De ce nu-i spui copilului adevărul? întreba bunica.
— Ce să-i spun? Că ne-a lăsat pentru altul? Că n-a vrut să fie mamă?

Nu știam ce înseamnă toate astea, dar simțeam că e ceva rușinos, ceva ce trebuie ascuns.

Când am împlinit doisprezece ani, mama a trimis o scrisoare. Era scrisă cu litere mari și tremurate:

„Dragul meu Radu,
Știu că nu mă vrei aproape, dar te iubesc. Am greșit mult și mi-e dor de tine. Dacă vrei să mă vezi, voi fi sâmbătă la ora 11 în fața școlii tale.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. În ziua aceea am stat ascuns după gardul școlii și am privit-o de departe. Era tot slabă, cu părul prins într-o coadă și cu o geantă veche pe umăr. A stat acolo o oră și apoi a plecat. Nu m-am dus la ea.

În liceu am început să mă revolt. Tata se recăsătorise cu o femeie rece, Viorica, care nu mă suporta. Îmi spunea mereu:

— Dacă ai fi fost al meu, te-aș fi educat altfel!

M-am refugiat în prietenii mei: Sorin și Vlad. Ne petreceam serile pe terenul de fotbal sau la barul din colț. Într-o seară, după câteva beri, Sorin m-a întrebat:

— Tu chiar nu vrei să-ți vezi mama? Poate are nevoie de tine.

Am izbucnit:

— Ea n-a avut nevoie de mine! De ce să am eu nevoie de ea acum?

Dar adevărul era că mă rodea dorul și întrebările fără răspuns.

La douăzeci și cinci de ani m-am însurat cu Ana. Ne-am mutat într-un apartament mic și am avut doi copii: Mara și Paul. Când Mara a făcut febră mare prima dată și nu știam ce să facem, Ana m-a întrebat:

— Tu cum făceai când erai mic?

Am simțit din nou golul acela imens. Nu știam să răspund. Nu aveam amintiri cu mama care să mă ajute.

Într-o zi, Mara m-a întrebat:

— Tati, tu ai avut mamă?

M-am blocat. Am privit-o lung și i-am spus doar:

— Da… dar nu a putut să stea cu mine.

În acea seară am găsit curajul să o caut pe Facebook pe Mariana Popa — mama mea. Am găsit-o ușor: avea aceeași privire tristă ca atunci când eram copil. Am scris un mesaj scurt: „Sunt Radu.”

Mi-a răspuns după două zile:

„Nu știu dacă meriți să mă ierți, dar te iubesc mereu.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Era bătrână înainte de vreme, cu mâinile tremurânde și ochii plini de lacrimi.

— Radu… pot să te îmbrățișez?

Am dat din cap că da și am plâns amândoi ca niște copii. Mi-a povestit tot: cum tata o bătea când bea prea mult, cum bunica îi spunea că e o rușine pentru familie dacă divorțează, cum a plecat pentru că nu mai putea respira în casa noastră.

— Am vrut să te iau cu mine… dar n-am avut curajul să lupt pentru tine.

Am simțit furie, milă și o tristețe copleșitoare. Nu era vina mea că familia mea s-a destrămat, dar nici nu puteam da timpul înapoi.

Acum încerc să fiu un tată mai bun pentru copiii mei decât a fost tata pentru mine. Încerc să nu repet greșelile părinților mei. Dar uneori mă întreb: oare pot vreodată să iert cu adevărat? Oare copiii mei vor înțelege vreodată cât de greu e să fii prins între iubire și durere?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi reacționat dacă v-ați fi întâlnit mama după atâția ani? Poate chiar există iertare adevărată sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre?