Umbra unei surori vitregi: Povara așteptărilor și prețul demnității

— Nu pot să cred, Adina! Cum poți să fii atât de egoistă? Ți-am cerut doar să stai cu Vlad o oră, nu o viață!
Vocea Ancăi răsuna peste masa plină de farfurii goale, pahare ciocnite și râsete care se stinseseră brusc. Toți ochii erau ațintiți asupra mea, iar eu simțeam cum obrajii mi se înroșesc, ca și cum fiecare privire arde o bucată din pielea mea.

Nu era prima dată când Anca, sora mea vitregă, încerca să mă pună la colț în fața familiei. Dar niciodată nu fusese atât de directă, atât de lipsită de rușine. Mă uitam la Vlad, băiețelul ei de patru ani, care se juca liniștit cu mașinuțele sub masă, complet inconștient de furtuna care se abătuse asupra mea.

— Adina, hai, nu fi așa! Toți avem copii, toți ne ajutăm între noi! a intervenit mătușa Lenuța, cu vocea ei pițigăiată, încercând să stingă conflictul dar turnând gaz pe foc.

— Da, dar eu am venit aici să mă relaxez, nu să fiu bonă! am spus, încercând să-mi țin vocea fermă, deși simțeam că mă sufoc.

— Relaxare? Cu un copil? a râs ironic Anca. Tu nici nu știi ce înseamnă să ai patru copii! Noi ne sacrificăm mereu pentru familie, dar tu… tu nu poți nici măcar o oră!

M-am uitat la soțul meu, Radu. El s-a uitat în farfurie. Niciun sprijin. Nicio vorbă. Doar tăcere. Am simțit cum mi se strânge inima. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează? De ce trebuie să demonstrez ceva cuiva?

Am crescut într-o familie unde sacrificiul era moneda de schimb. Mama a murit când aveam zece ani. Tata s-a recăsătorit cu mama Ancăi și dintr-o dată am devenit „fetele”. Dar niciodată nu am fost surori adevărate. Întotdeauna era „Anca și Adina”, niciodată „noi două”. Anca era preferata mamei ei, eu eram fata tatei. Între noi era mereu o competiție mută: cine e mai bună, cine ajută mai mult, cine e mai iubită.

Acum, la masa asta lungă din sufrageria părinților, cu toți verii și nepoții alergând printre scaune, simțeam că sunt din nou copilul acela care trebuie să dovedească ceva. Dar nu mai aveam zece ani. Aveam treizeci și doi și un copil de crescut. Și totuși…

— Adina, dacă nu vrei să ajuți, spune direct! Nu trebuie să te prefaci că ești ocupată! a continuat Anca, ridicând tonul.

— Nu mă prefac! Pur și simplu nu vreau! am izbucnit eu.

A urmat o tăcere grea. Cineva a tușit. Unchiul Viorel s-a ridicat să-și pună vin. Copiii au început să țipe în camera alăturată.

— Nu vreau să par nesimțită, dar chiar nu înțeleg de ce mereu eu trebuie să ajut! am spus mai încet, aproape șoptit.

— Pentru că tu ai timp! Pentru că tu ai doar un copil! Pentru că noi avem nevoie! a răspuns Anca cu o logică de necombătut.

M-am ridicat de la masă. Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. Am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Aerul rece m-a lovit în față ca o palmă. Am început să plâng în hohote, rușinată că nu pot fi mai puternică.

Nu știu cât am stat acolo. Poate cinci minute, poate jumătate de oră. La un moment dat, ușa s-a deschis încet și Radu a ieșit după mine.

— Adina… îmi pare rău că ai trecut prin asta. Dar știi cum e familia…

— Nu! Nu știu! Familia ar trebui să fie sprijin, nu povară! De ce trebuie mereu să cedez eu?

Radu a dat din umeri.

— Poate pentru că tu ești cea mai puternică dintre noi…

Am râs amar.

— Nu sunt puternică! Sunt doar obosită!

Am intrat înapoi în sufragerie cu ochii roșii. Anca mă privea triumfătoare. M-am așezat la locul meu fără să spun nimic. Restul serii am stat tăcută, ascultând discuțiile despre școală, rate la bancă și vacanțe la mare care nu se vor întâmpla niciodată.

Când am ajuns acasă, Radu a încercat să mă îmbrățișeze.

— Poate ar trebui să vorbim cu Anca… Să-i explicăm că nu e corect…

— Nu are rost. Ea nu va înțelege niciodată.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am cedat doar ca să fie liniște. La toate dățile când am spus „da” deși voiam să spun „nu”. La toate dățile când am fost „fata bună”, „ajutorul”, „cea pe care te poți baza”.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Anca: „Sper că ești mulțumită. Toată lumea știe acum cât de egoistă ești.”

Am șters mesajul fără să răspund.

Poate că uneori trebuie să fii egoist ca să te salvezi pe tine însăți. Poate că uneori trebuie să spui „nu” chiar dacă toată lumea te urăște pentru asta.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să fim judecați? Oare cât valorează liniștea noastră sufletească în fața așteptărilor celorlalți?