Ospătărița și Bancnota de Speranță

— Doamnă, nota vă rog, am spus cu voce stinsă, încercând să-mi ascund oboseala după o tură de doisprezece ore. Era aproape de miezul nopții, iar restaurantul era aproape gol. Singurul client rămas era un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu o privire blândă, dar obosită. Mă privea de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele potrivite.

— Mulțumesc, domnișoară, a spus el zâmbind ușor, în timp ce răsfoia portofelul. Am lăsat nota pe masă și m-am retras la tejghea, încercând să nu mă gândesc la facturile care mă așteptau acasă. Mama era bolnavă, iar fratele meu mai mic, Doru, avea nevoie de bani pentru manuale. Salariul meu de ospătăriță abia ajungea de la o lună la alta.

În timp ce spălam câteva pahare, am auzit clinchetul ușii. Bărbatul plecase. M-am dus să strâng masa și am rămas înmărmurită: pe lângă nota de plată pentru o ciorbă și o cafea, stătea o bancnotă de 500 de lei și încă patru altele identice. Am clipit de câteva ori, crezând că visez. 2.500 de lei bacșiș? Am alergat afară, dar clientul dispăruse deja în noapte.

— Nora! Ce faci acolo? a strigat șefa mea, doamna Stanciu, din bucătărie.

— Doamnă Stanciu… uitați… nu știu ce să fac… a lăsat cineva 2.500 de lei bacșiș! am bâiguit eu, tremurând.

A venit lângă mine și a privit banii cu ochii mari.

— Ești sigură că nu i-a uitat? Poate era beat sau… cine știe?

— Nu părea beat. A plătit nota, mi-a mulțumit… A fost foarte politicos.

— Păstrează-i, Nora. Ești o fată bună și muncești din greu. Poate e un semn că norocul ți-a surâs în sfârșit.

Am plecat acasă cu banii strânși la piept, simțindu-mă vinovată și fericită în același timp. Pe drum, mi-am amintit de certurile cu tata din copilărie, când ne reproșa că nu avem destui bani nici pentru pâine. Mama plângea pe ascuns, iar eu promiteam mereu că voi face orice să-i ajut.

Când am intrat în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, mama dormea pe canapea, iar Doru învăța la lumina slabă a unei veioze.

— Nora! Ai venit târziu… Ești bine? m-a întrebat el îngrijorat.

— Sunt bine… Uite ce s-a întâmplat azi la muncă! i-am povestit totul pe nerăsuflate.

Doru a rămas cu gura căscată.

— Poate e un miracol! Poate cineva acolo sus chiar ne-a auzit rugile…

Mama s-a trezit și ne-a privit cu ochii roșii de oboseală.

— Nora, să nu te bucuri prea tare. Lumea nu dă bani așa, fără motiv. Să nu fie vreo păcăleală…

Am petrecut noaptea frământându-mă: să păstrez banii sau să-i dau înapoi? Dacă era o greșeală? Dacă omul acela avea nevoie de ei mai mult decât mine?

A doua zi am povestit totul colegei mele, Mihaela.

— Fata mea, dacă i-a lăsat intenționat, înseamnă că ai meritat! Nu vezi câți clienți ne tratează ca pe niște slugi? Poate omul ăsta a vrut să-ți mulțumească pentru un zâmbet sincer.

Dar gândurile negre nu-mi dădeau pace. În acea seară am postat povestea pe Facebook, fără să dau nume sau detalii despre restaurant. Am primit sute de mesaje: unii mă felicitau pentru noroc, alții mă acuzau că am acceptat banii fără să verific dacă nu erau furați sau falși.

Timp de câteva zile am trăit cu frica în sân. M-am dus la poliție să întreb dacă cineva a reclamat pierderea unei sume mari de bani. Nimeni nu venise. Am verificat bancnotele la bancă: erau reale.

Cu inima strânsă am decis să folosesc banii: am cumpărat medicamentele mamei și manuale noi pentru Doru. Pentru prima dată după mult timp am simțit că respir ușurată.

Dar liniștea n-a durat mult. Tata a apărut din senin după ani de absență, atras probabil de zvonul despre „norocul” meu.

— Nora, ai crescut mare… Am auzit că ai primit niște bani frumoși… Poate mă ajuți și pe mine puțin? Sunt la ananghie…

M-am uitat la el cu amărăciune.

— Unde ai fost când aveam nevoie de tine? Acum vii doar pentru bani?

A izbucnit un scandal monstru între el și mama. Doru s-a retras în cameră plângând. Eu am rămas singură în bucătărie, privind bancnota rămasă pe masă ca pe o povară.

În zilele următoare am devenit ținta bârfelor vecinilor: „A făcut rost Nora de bani! Cine știe cu ce preț…” Prietena mea cea mai bună s-a îndepărtat de mine din invidie. La muncă, colegii mă priveau altfel — unii cu admirație, alții cu suspiciune.

Într-o seară târzie, clientul misterios s-a întors. L-am recunoscut imediat și m-am dus la masa lui tremurând.

— Bună seara… Vreau doar să vă mulțumesc pentru ce ați făcut…

M-a privit lung și mi-a zâmbit trist.

— Nu trebuie să-mi mulțumești. Știu cum e să n-ai nimic. Și eu am fost ajutat cândva… Ai grijă cum folosești banii ăia. S-ar putea să fie mai grei decât par.

A plecat fără să mai spună nimic. Am rămas privind în gol mult timp după aceea.

Acum mă întreb: oare generozitatea vine mereu cu un preț? Sau suntem noi prea obișnuiți să credem că nimic bun nu ni se poate întâmpla fără consecințe?

Poate voi aveți un răspuns mai bun decât mine… Ce ați fi făcut în locul meu?