De ce nu pot fi niciodată „ea”? Povestea unei femei care trăiește în umbra fostei soții a soțului ei
— Nu înțeleg, Irina, de ce nu poți să te apropii de mama așa cum făcea Simona. Parcă nici nu încerci!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un ciocan peste liniștea din bucătărie. Țineam în mână o cană cu ceai, iar degetele mi se încleștaseră pe toartă. M-am uitat la el, încercând să-mi adun gândurile, dar tot ce am reușit să spun a fost un oftat stins.
— Poate pentru că nu sunt Simona, Vlad. Și nici nu vreau să fiu.
A tăcut, dar privirea lui spunea totul: dezamăgire, poate chiar dispreț. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. De trei ani, de când ne-am căsătorit, simt că trăiesc în umbra unei femei pe care n-am cunoscut-o niciodată, dar care pare să fie prezentă în fiecare colț al vieții noastre.
Simona, fosta lui soție. Despre care toată lumea vorbește la superlativ. Mama lui Vlad, doamna Maria, nu ratează nicio ocazie să-mi amintească cât de bine se înțelegeau ele două. „Simona știa să facă sarmale ca la carte”, „Simona venea cu mine la piață”, „Simona nu ridica niciodată tonul”.
Eu? Eu sunt Irina. Am 34 de ani, lucrez ca profesoară de limba română la un liceu din București și am crezut mereu că dragostea poate vindeca orice rană. Dar rana asta, a comparației continue, s-a adâncit atât de tare încât uneori mă întreb dacă mai sunt întreagă.
Într-o duminică, la masa de prânz, doamna Maria a venit cu o tavă de plăcinte și a oftat teatral:
— Of, Irina dragă, plăcintele astea nu-s ca ale Simonei, dar sper să-ți placă și ție.
Am zâmbit forțat și am mulțumit. Vlad a râs:
— Nici nu are cum să fie ca ale Simonei! Ea avea rețeta secretă.
Toți au râs. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să schimb subiectul:
— Cum a fost la serviciu săptămâna asta?
Dar nimeni nu m-a ascultat. Discuția s-a întors la Simona: cât de grijulie era, cum știa să facă față oricărei situații. Am simțit că mă sufoc.
Seara, când am rămas singuri, i-am spus lui Vlad:
— Nu mai pot. Mă doare că mă compari mereu cu ea. Parcă nu vezi cine sunt eu cu adevărat.
A oftat și el:
— Nu te compar, doar… mi-e dor de felul în care era totul mai simplu înainte. Simona se înțelegea cu mama fără eforturi.
— Poate pentru că mama ta nu o judeca la fiecare pas! am izbucnit eu.
A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și lacrimi. Mi-a spus că exagerez, că sunt prea sensibilă. Eu i-am spus că nu vreau să trăiesc într-o competiție cu o fantomă.
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să mă apropii de doamna Maria: i-am dus flori de ziua ei, am gătit împreună cozonaci de Crăciun, am mers la medic când a avut nevoie. Dar mereu părea nemulțumită.
La școală, colegii mei mă întrebau de ce par mereu obosită. Nu le puteam spune adevărul: că acasă mă simt ca o intrusă. Că orice gest al meu e comparat cu ceea ce făcea „ea”.
Într-o zi, am găsit o fotografie veche într-un sertar: Vlad și Simona la munte, zâmbind larg. Am simțit un val de gelozie și tristețe. Am vrut să-i arunc poza în față și să-i spun: „Ia-o înapoi dacă tot e atât de perfectă!” Dar n-am făcut-o. Am pus fotografia la loc și am plâns în tăcere.
A venit și aniversarea noastră de trei ani. Vlad mi-a adus flori și mi-a spus:
— Știi… Simona obișnuia să organizeze petreceri surpriză pentru aniversări.
M-am uitat la el neîncrezătoare:
— Vlad, chiar și azi?
A realizat ce a spus și a încercat să dreagă situația:
— Scuză-mă… Nu știu ce-i cu mine.
Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am plecat din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin oraș. M-am oprit pe o bancă în Cişmigiu și am privit oamenii din jur: cupluri care râdeau împreună, copii care alergau după porumbei. Mi-am dat seama că eu nu mai râd demult.
Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta îngrijorat:
— Unde ai fost? Mi-ai dat un mesaj măcar!
— Am avut nevoie să fiu singură. Să mă gândesc dacă mai pot continua așa.
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu vreau să te pierd, Irina.
— Atunci încetează să mă compari cu ea! Las-o pe Simona acolo unde îi e locul: în trecut!
A fost pentru prima dată când l-am văzut vulnerabil. A început să plângă și mi-a spus că nici el nu știe cum să iasă din cercul ăsta al comparațiilor. Că îi e teamă să nu repete greșelile trecutului.
Am decis atunci că trebuie să pun limite clare: i-am spus lui Vlad că dacă vrea să rămânem împreună, trebuie să mă accepte pe mine așa cum sunt și să-și rezolve relația cu trecutul.
Au urmat luni grele: terapie de cuplu, discuții sincere, multe lacrimi și momente în care am vrut să renunț. Dar încet-încet, Vlad a început să vadă cine sunt eu cu adevărat. Mama lui încă mă privește ca pe o străină uneori, dar am învățat să nu mai caut validarea ei.
Astăzi încă lupt cu nesiguranța și cu teama că nu voi fi niciodată „destul”. Dar știu că merit să fiu iubită pentru ceea ce sunt eu — nu pentru cineva care nu mai există în viața noastră.
Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că suntem comparați mereu cu altcineva? Cât timp trebuie să treacă până când ne dăm voie să fim noi înșine?