Între Datorie și Dorință: Povestea Unei Alegeri Dureroase

— Nu pot, Sorina! Nu pot să o iau pe mama la mine, nu vezi că abia mă descurc cu copiii? vocea surorii mele, Camelia, răsuna în bucătăria mică, încă mirosind a cafea amară și a pâine prăjită arsă. Era a treia oară săptămâna asta când discutam același lucru, iar răspunsul ei era mereu același: nu. M-am uitat la ea peste masa plină de acte, contracte de vânzare-cumpărare și fotografii vechi cu noi trei – eu, Camelia și mama – zâmbind în curtea casei pe care tocmai o vânduserăm.

— Și ce vrei să facem? S-o ducem la azil? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, deși simțeam cum îmi tremură mâinile. — Tu știi ce-ar zice lumea? Ce-ar zice ea dacă ar putea vorbi?

Mama noastră nu mai vorbea de câteva luni. Un accident vascular îi luase cuvintele, dar ochii ei încă ne urmăreau, triști și speriați, ca ai unui copil pierdut. De când tata murise, totul se schimbase. Casa copilăriei noastre devenise prea mare, prea plină de amintiri dureroase și prea greu de întreținut. Am decis împreună să o vindem, crezând că banii ne vor ajuta să avem grijă mai bine de mama. Dar banii nu pot cumpăra liniștea.

— Sorina, eu nu spun s-o ducem la azil. Dar nici nu pot s-o iau la mine. Soțul meu nu e de acord, copiii mei au nevoie de mine… Tu ești singură, ai putea… Camelia își lăsă privirea în jos, evitând să mă privească în ochi.

— Da, sunt singură. Dar am și eu un serviciu, am rate la bancă… Nu pot să lipsesc zile întregi de la muncă. Și dacă o iau la mine, cine mă ajută?

Discuția se învârtea în cercuri dureroase. Fratele nostru mai mic, Radu, nu era niciodată prezent la astfel de discuții. El trăia la Cluj, avea o viață nouă și părea că trecutul nu-l mai atinge. Când îl sunam, răspundea mereu grăbit:

— Sorina, știi că nu pot veni des acasă. Trimite-mi ce trebuie să plătesc și rezolvăm.

Dar nu era vorba doar de bani. Era vorba de timp, de răbdare, de dragoste. Mama avea nevoie de noi, nu doar de bani trimiși prin transfer bancar.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, m-am dus la mama la spital. Stătea pe marginea patului, privind pe fereastră cum picurii se prelingeau pe geam ca niște lacrimi tăcute. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Mamă… ce să fac? Cum să te ajut? Dacă ai putea vorbi…

Ea m-a privit lung și mi-a strâns mâna slab. În ochii ei am văzut o tristețe adâncă, dar și o urmă de împăcare. Poate că știa că ne e greu. Poate că ne ierta deja pentru toate certurile noastre.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: am sunat la centre de îngrijire la domiciliu, am întrebat vecinii dacă ar putea veni cineva să stea cu ea câteva ore pe zi. Dar totul costa mult mai mult decât ne permiteam. Camelia a început să evite telefoanele mele, iar Radu răspundea tot mai rar.

Într-o duminică dimineață, am convocat din nou familia la masă. Am pus pe masă banii din vânzarea casei – fiecare avea partea lui – și am spus:

— Nu vreau să ne pierdem ca frați din cauza asta. Dar mama are nevoie de noi acum mai mult ca oricând. Eu propun să folosim banii pentru a plăti o femeie care să stea cu ea acasă. Fiecare să contribuie cu cât poate lunar. Dacă nu sunteți de acord… atunci spuneți-mi ce altceva putem face.

Camelia s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Nu știu dacă e corect față de copiii mei… Dar nici nu pot s-o las pe mama singură.

Radu a oftat:

— Bine… contribui și eu cât pot. Dar nu mă puneți să vin acasă prea des.

Am simțit atunci că pierdem ceva din noi – legătura aceea invizibilă care ne făcuse cândva familie. Am acceptat soluția compromisului: am angajat o femeie din sat să vină zilnic la mama, iar eu mergeam seara după serviciu să stau cu ea. Camelia venea în weekenduri cu copiii, iar Radu trimitea bani.

Dar liniștea nu s-a întors niciodată cu adevărat între noi. Fiecare întâlnire era încărcată de reproșuri nespuse și priviri grele. Mama se stingea încet sub ochii noștri, iar eu mă simțeam tot mai vinovată că nu pot face mai mult.

Într-o zi, când am ajuns acasă la mama după serviciu, am găsit-o privind o fotografie veche cu tata. Lacrimile îi curgeau pe obraji fără zgomot. M-am așezat lângă ea și am plâns împreună.

Acum, după luni de zile în care am încercat să țin familia unită și să am grijă de mama cum am putut mai bine, mă întreb: oare am făcut destul? Oare există o alegere corectă când vine vorba de părinții noștri bătrâni? Sau suntem condamnați să trăim cu vinovăția oricât am încerca?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești echilibrul între datoria față de părinți și viața ta?