Umbra din fereastra de vizavi

— Nu se mai poate așa, domnișoară! Nu vedeți că bunica dumneavoastră stă singură cu orele pe balcon, tremurând? Ce fel de nepoată sunteți?

Cuvintele doamnei Lăcrămioara mi-au tăiat respirația. Era seară, abia ajunsesem acasă de la serviciu, cu plasele grele și capul plin de griji. Bunica stătea pe canapea, privind absent la televizor, iar eu încercam să mă împart între toate: job, casă, și ea. Dar vecina nu știa asta. Sau nu voia să știe.

— Îmi pare rău dacă ați avut impresia asta, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Fac tot ce pot…

— Nu e destul! Am văzut-o azi că abia se ținea pe picioare când a ieșit după pâine. Și cine știe câte ori nu mănâncă la timp? Ați uitat că și noi am fost tineri și am avut părinți?

Am închis ușa încet, cu inima bubuind în piept. M-am dus la bunica și i-am adus ceaiul preferat. M-a privit cu ochii ei albaștri, tulburi de ani și boală.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca?

— Nimic, bunico. Doar… lumea vorbește.

A oftat adânc. Știam că simte povara vârstei și a dependenței. De când tata a plecat în Italia și mama s-a stins, am rămas doar noi două. Eu și ea, într-un apartament mic dintr-un cartier vechi din Ploiești. Prietenii mei s-au risipit prin lume, iar rudele ne sunau doar la sărbători.

În fiecare dimineață mă trezeam la 6:30, îi pregăteam micul dejun și îi lăsam medicamentele pe masă. La prânz o suna vecina de la trei să vadă dacă e bine. Seara, când ajungeam acasă, găseam uneori farfuria neatinsă sau o lacrimă pe obrazul ei.

— Ilinca, nu te supăra pe doamna Lăcrămioara. Ea vede doar ce poate vedea. Tu știi cât te iubesc.

Dar nu era vorba doar despre iubire. Era despre epuizare. Despre vinovăția care mă rodea când o lăsam singură sau când nu aveam răbdare să-i ascult poveștile repetate. Despre rușinea că nu pot face mai mult.

În weekenduri venea unchiul meu, Sorin, cu soția lui, Mirela. Stăteau o oră, două, apoi plecau grăbiți spre casa lor din Florești.

— Ilinca, ar trebui să iei în calcul un azil privat. Nu poți să-ți sacrifici viața pentru ea la nesfârșit, mi-a spus Mirela într-o zi, în timp ce bunica dormea.

— Nu pot face asta! E mama mamei mele! Cum să o trimit printre străini?

— Dar nici așa nu merge. O să clachezi.

M-am certat cu ei atunci. Am plâns în baie, ascunzându-mi lacrimile de bunica. Am simțit că mă sufoc între datorie și neputință.

Într-o zi, am găsit-o pe bunica jos în sufragerie. Căzuse încercând să ajungă la baie. Am sunat la 112 cu mâinile tremurând.

— De ce nu era cineva cu ea? m-a întrebat asistenta de pe ambulanță.

— Sunt singură… lucrez… nu am bani pentru o îngrijitoare full-time…

După acel episod, doamna Lăcrămioara a început să mă evite pe scară. Dar îi simțeam privirea grea din spatele perdelei când ieșeam cu gunoiul sau când veneam târziu acasă.

Într-o seară am cedat și am bătut eu la ușa ei.

— Vreau să vă mulțumesc că vă pasă de bunica mea. Dar vă rog să înțelegeți că fac tot ce pot. Nu e ușor…

A oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știu că nu e ușor. Dar uneori trebuie să cerem ajutorul altora. Să nu ne fie rușine.

Am început să caut soluții: am vorbit cu preotul parohiei despre voluntari care ar putea veni câteva ore pe săptămână; am pus un anunț pe grupul de cartier pentru o doamnă care să stea cu bunica după-amiaza; am cerut sprijinul unchiului meu pentru costuri.

Dar presiunea nu dispăruse. La serviciu eram tot mai absentă, iar șefa mă chema des la discuții.

— Ilinca, dacă nu poți face față proiectelor, va trebui să găsim alt coleg…

M-am simțit prinsă ca într-o menghină: între ochii triști ai bunicii și privirile acuzatoare ale celor din jur. Între dorința de a fi o nepoată bună și nevoia de a-mi trăi propria viață.

Într-o noapte târzie, stând lângă patul bunicii care respira greu în somn, m-am întrebat: oare câți dintre noi trăim cu această povară nevăzută? Câți suntem judecați fără ca lumea să știe cât ne doare?

Poate că nu există soluții perfecte. Poate că tot ce putem face este să fim sinceri unii cu alții și să cerem ajutor când simțim că nu mai putem duce singuri povara.

Oare voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu? Cum găsim echilibrul între datorie și viața noastră? Aștept gândurile voastre…