Ziua în care secretul Anei a ieșit la iveală: O poveste despre trădare și abandon

— Ana, ce-ai făcut? Vocea mamei mele răsuna în salonul alb al maternității, spartă de lacrimi și furie. Mă uitam la ea, cu ochii umflați de nesomn și sufletul zdrobit. Pe patul de lângă mine, o altă femeie își ținea pruncul la piept. Eu nu aveam curaj să mă uit la al meu.

Totul începuse cu un an în urmă, când Dragoș, soțul meu, fusese plecat cu lunile la muncă în Germania. Singurătatea mă apăsa ca o piatră pe piept. Într-o seară, la petrecerea de ziua orașului, l-am întâlnit pe Radu. Era electrician, proaspăt întors din Italia, cu ochii lui verzi și vorba lui caldă. Nici nu știu cum s-a întâmplat — o noapte, o greșeală, o clipă de slăbiciune. Am jurat că nu se va mai repeta.

Când am aflat că sunt însărcinată, Dragoș era deja acasă. S-a bucurat ca un copil. „O să avem un băiat, Ana! O să-l învăț să pescuiască!” Dar eu simțeam cum mă sufoc sub povara minciunii. Am sperat până în ultima clipă că băiatul va semăna cu el. Dar când l-am văzut prima dată, am știut: ochii aceia verzi nu puteau fi ai lui Dragoș.

— Ce-ai de gând să faci? m-a întrebat mama, cu vocea stinsă.

— Nu pot… Nu pot să-l iau acasă. Dragoș o să știe. O să mă alunge. O să mă urască toată lumea.

Mama a oftat adânc. „Ana, e copilul tău! Cum poți să-l lași aici?”

Am plâns toată noaptea. Am încercat să-mi imaginez viața mea cu copilul acasă: privirile vecinilor, șoaptele din spatele gardului, rușinea care ar fi căzut peste familia noastră ca o pată ce nu se mai spală niciodată. În satul nostru mic din Moldova, nimic nu rămâne ascuns prea mult timp.

A doua zi dimineață, am semnat hârtiile. Asistenta m-a privit cu milă și mi-a spus încet: „Sunteți sigură?” Am dat din cap, fără să pot scoate un sunet. Am ieșit din maternitate cu pașii grei și inima frântă.

Acasă, Dragoș mă aștepta cu flori și zâmbet larg. „Unde-i băiatul nostru?”

Am mințit: „A avut probleme la naștere… L-au dus la Iași pentru investigații.”

Zilele au trecut greu. Dragoș mergea zilnic la biserică să se roage pentru sănătatea copilului. Mama mă privea cu ochi goi. Nu mai vorbeam aproape deloc.

Într-o seară, am găsit curajul să-i spun adevărul mamei: „Nu pot trăi așa. Mă simt ca o criminală.”

— Ana, trebuie să-ți asumi ce-ai făcut! Nu poți fugi la nesfârșit de adevăr.

Dar cum să-i spun lui Dragoș? Cum să-i spun că băiatul pe care îl aștepta nu e al lui? Că soția lui l-a trădat?

Într-o duminică, după slujbă, Dragoș a venit acasă abătut. „Lumea vorbește, Ana… Cică n-ai mai fost văzută la maternitate. Ce se întâmplă?”

Am început să tremur. „Dragoș… trebuie să-ți spun ceva…”

Nu-mi amintesc exact ce-am spus sau cum am spus-o. Știu doar că Dragoș a tăcut mult timp, apoi a ieșit din casă fără să se uite înapoi.

A doua zi, tot satul știa. Vecina de peste drum m-a privit cu dispreț când am ieșit după apă. Prietenele mamei au încetat să ne mai salute. Tata nu mi-a mai vorbit o lună.

Am mers la maternitate într-o zi ploioasă de martie. Am vrut să-mi văd copilul măcar o dată. L-am găsit într-un pătuț alb, dormind liniștit. Asistenta mi-a spus că va fi dat spre adopție dacă nu mă răzgândesc.

Am stat lângă el ore întregi, plângând în tăcere. I-am mângâiat obrazul și i-am șoptit: „Iartă-mă… N-am știut ce să fac.”

Când am ieșit din spital, am simțit că las o parte din mine acolo pentru totdeauna.

Au trecut ani de atunci. Dragoș a divorțat de mine și s-a mutat la București. Mama s-a îmbolnăvit de inimă și a murit fără să mă ierte pe deplin. Tata încă nu vorbește despre acea perioadă.

M-am mutat într-un oraș mai mare și am încercat să-mi refac viața. Dar în fiecare an, pe 15 ianuarie — ziua în care s-a născut băiatul meu — aprind o lumânare și mă întreb dacă e bine, dacă e fericit undeva cu altcineva.

Uneori mă gândesc: oare câte femei trăiesc cu astfel de secrete? Câte dintre noi aleg tăcerea și rușinea în locul adevărului? Și dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?