Prânzul Furăcios și Umbra Soacrei: Povestea Sofiei

— Nu pot să cred! Lidia, chiar ai postat pe Instagram prânzul meu? Am rămas cu furculița în aer, privind ecranul telefonului. O fotografie perfect încadrată cu salata mea de quinoa, ouăle poșate și avocado, totul așezat pe farfuria mea preferată. Sub poză, soacra mea scrisese: „Când știi să te răsfeți ca o regină!”

În bucătărie mirosea încă a busuioc proaspăt și lămâie. Îmi pregătisem prânzul cu grijă, după o săptămână în care abia apucasem să respir între serviciu și grija pentru fetița noastră, Mara. Era singurul moment al zilei pe care îl rezervasem doar pentru mine. Dar când am deschis frigiderul, farfuria dispăruse. Am simțit cum mi se strânge stomacul de nervi și neputință.

— Sofia, ce s-a întâmplat? a întrebat Mihai, soțul meu, văzându-mă palidă.

— Mama ta mi-a luat prânzul. Și l-a pus pe Instagram ca și cum ar fi fost al ei! am izbucnit.

Mihai a oftat, evitându-mi privirea. — Hai, nu te supăra… Știi cum e mama. Îi place să se laude.

— Dar nu e normal! Nu mai pot să fiu invizibilă în casa asta!

Lidia locuia cu noi de când s-a îmbolnăvit anul trecut. Inițial am acceptat-o cu inima deschisă, dar încet-încet a început să-și facă loc peste tot: în bucătărie, în camera Marei, chiar și în relația mea cu Mihai. Orice făceam era sub lupa ei critică sau, mai rău, sub hashtag-urile ei de pe Instagram: #gospodina #mamădevină #soacrăideală.

În ziua aceea am simțit că mi s-a umplut paharul. Am intrat în camera ei fără să bat la ușă. Lidia stătea pe pat, cu telefonul în mână, zâmbind larg la comentariile prietenelor ei virtuale.

— Lidia, de ce ai luat prânzul meu? am întrebat cu voce tremurată.

S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o muscă enervantă. — Vai, Sofia, era doar o salată! Oricum tu mereu gătești prea mult. Și uite ce frumos a ieșit poza! Ai văzut câte like-uri am?

— Nu e vorba despre like-uri! Era singurul lucru pe care îl pregătisem pentru mine azi. Ai întrebat măcar?

A dat din umeri. — Nu te supăra pentru nimicuri. Eu nu m-am supărat când ai pus poza cu Mara fără să mă întrebi.

Am simțit cum îmi ard obrajii. — E altceva! E copilul meu! Prânzul ăla era pentru mine!

A oftat teatral și a revenit la telefon. — Ești prea sensibilă, Sofia. Trebuie să înveți să nu mai iei totul personal.

Am ieșit trântind ușa. În bucătărie, Mara mă privea cu ochii mari.

— Mami, de ce plângi?

M-am aplecat lângă ea și am strâns-o tare la piept. — Nu plâng, iubita mea. Doar că uneori oamenii mari uită să fie buni unii cu alții.

Seara, Mihai a încercat să mă liniștească. — O să-i spun mamei să nu mai facă asta.

— Nu vreau doar să-i spui tu! Vreau să mă asculte și pe mine! Să știe că nu e ok să-mi ia lucrurile fără să întrebe!

A doua zi dimineață am găsit pe masa din bucătărie un bilet scris cu pixul: „Sofia, am făcut niște clătite pentru tine. Sper să-ți placă.”

Am zâmbit amar. Clătitele erau reci și uscate. Dar gestul era acolo – sau poate doar încercarea de a acoperi un conflict fără să-l rezolve cu adevărat.

La prânz am primit un mesaj de la mama mea: „Cum te simți? Ai nevoie de ceva?”

Mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește sprijinul ei. Cât de singură mă simt uneori în propria casă, printre oameni care ar trebui să-mi fie familie.

Seara am adunat curajul să vorbesc din nou cu Lidia.

— Lidia, vreau să stabilim niște limite clare. Am nevoie de spațiul meu și de lucrurile mele. Te rog să nu mai iei nimic fără să întrebi.

M-a privit lung, apoi a dat din cap scurt. — Bine, Sofia. Dacă asta te face fericită…

Nu știu dacă m-a înțeles cu adevărat sau doar s-a simțit obligată să cedeze. Dar pentru prima dată am simțit că vocea mea contează.

În seara aceea am stat pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă: Câte femei ca mine trăiesc în umbra unei soacre care le invadează viața? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Poate că nu e vorba doar despre un prânz furat – ci despre dreptul fiecăruia la respect și la un colț al lui în propria casă.