Ziua de După: Povara Nevăzută a Unei Familii Lărgite

— Nu mai pot, Raluca! Nu mai pot! — vocea lui Sorin răsuna prin bucătăria mică, spartă doar de plânsul celui mai mic dintre copii. Eu stăteam în prag, cu sacoșa de cumpărături în mână, simțindu-mă ca un intrus în propria familie. Raluca, verișoara mea, își strângea mâinile pe șorțul ponosit, cu ochii roșii de nesomn și teamă.

— Sorin, te rog… Nu am vrut să se întâmple așa. Știi că nu a fost planificat…

— Nu a fost planificat?! Cum să nu fie planificat când nu avem nici bani să punem pe masă? Uite-te la noi! — Sorin lovea masa cu pumnul, iar farfuriile ieftine zornăiau amenințător.

M-am retras încet spre hol, dar nu înainte să văd cum Raluca își mușcă buza și își șterge o lacrimă. M-am simțit vinovat că am auzit totul, dar și neputincios. De când mă știu, Raluca a fost sufletul familiei noastre — mereu cu zâmbetul pe buze, mereu gata să ajute. Dar acum, chipul ei era doar o umbră a celei pe care o știam.

Am crescut împreună la țară, printre găini și miros de fân proaspăt. Ne jucam de-a v-ați ascunselea printre meri și visam la o viață mai bună. Dar viața nu a fost blândă cu ea. S-a măritat devreme cu Sorin, un băiat muncitor, dar copleșit de griji. Au venit copiii unul după altul, fiecare aducând bucurie și, totodată, o povară în plus.

În acea zi, după ce Sorin a plecat trântind ușa, am intrat în bucătărie. Raluca stătea pe un scaun, cu capul plecat.

— Vrei să vorbim? — am întrebat încet.

— Ce rost are? — mi-a răspuns fără să mă privească. — Toți cred că sunt inconștientă. Că nu mă gândesc la copii… Dar îi iubesc pe toți! Nu pot să-mi imaginez viața fără niciunul dintre ei.

Am oftat. Știam că nu e vorba doar de dragoste. Era și presiunea satului, a bisericii, a rudelor care șopteau la colțuri: „Raluca are mulți copii, dar măcar nu-i lasă pe drumuri ca altele.”

— Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta? — am întrebat-o.

A ridicat privirea spre mine. Ochii ei erau goi de speranță.

— Nu mai știu… Uneori simt că nu mai sunt decât o umbră. Mă trezesc la cinci dimineața, gătesc, spăl, fac temele cu copiii… Sorin vine obosit de la muncă și nici nu mă mai vede. Doar copiii mă strigă toată ziua. Și acum… încă unul.

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să plâng pentru ea, dar știam că nu ar ajuta la nimic.

— Ai vorbit cu cineva? Cu mama ta? Cu preotul?

A zâmbit amar.

— Mama zice că așa e viața de femeie. Să rabzi. Să nu-ți superi bărbatul. Preotul mi-a spus să fiu recunoscătoare pentru fiecare suflet pe care Dumnezeu mi-l trimite. Dar nimeni nu mă întreabă dacă mai pot.

În zilele următoare am rămas la ei să ajut cât am putut. Am văzut cum fiecare zi era o luptă: copiii se certau pentru jucării rupte, frigiderul era aproape gol, iar Sorin devenea tot mai tăcut. Într-o seară l-am găsit pe prispă, fumând nervos.

— Sorine… — am început timid.

— Ce vrei să-mi spui? Că sunt un bărbat slab? Că nu-mi pot ține familia?

— Nu… Vreau doar să știu dacă ești bine.

A râs scurt.

— Bine? Cum să fiu bine când nu știu dacă mâine avem ce pune pe masă? Muncim amândoi ca nebunii și tot nu ajunge. Și-acum… încă un copil. Nu știu dacă mai pot.

Am simțit furia lui amestecată cu disperare. În satul nostru, bărbatul trebuia să fie stâlpul casei. Dar cine îl sprijinea pe el?

Într-o duminică dimineață, Raluca s-a prăbușit în baie. Am alergat după ajutor; copiii plângeau speriați. La spital, medicul i-a spus că trebuie să se odihnească sau riscă să piardă sarcina și chiar sănătatea ei era în pericol.

Sorin a stat lângă patul ei cu ochii în lacrimi.

— Iartă-mă… N-am știut cât de greu îți e…

Raluca i-a strâns mâna slab.

— Nici eu n-am știut cât de greu îți e ție…

Au plâns amândoi în tăcere. Eu i-am privit și m-am întrebat dacă dragostea e suficientă când viața te strivește zi de zi.

Când s-au întors acasă, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Dar au început să vorbească mai mult unul cu altul. Au cerut ajutor — de la rude, de la primărie, chiar și de la biserică. Au început să-și împartă grijile și să caute soluții împreună.

Dar povara rămâne grea. Copiii cresc, nevoile lor cresc odată cu ei. Raluca încă se trezește înaintea zorilor și adoarme târziu în noapte. Sorin încă muncește peste program pentru câteva sute de lei în plus.

Mă întreb adesea: câte familii ca a lor trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte femei ca Raluca uită cine sunt pentru că toți ceilalți au nevoie de ele? Oare când vom avea curajul să spunem „ajunge” fără să ne simțim vinovați?

Poate că dragostea nu e mereu suficientă — dar poate fi un început dacă avem curajul să cerem ajutor și să ne spunem durerea.