Logodnicul „perfect” al surorii mele: Dincolo de aparențe

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să-l suport pe Mihai! am izbucnit într-o seară, în timp ce mama încerca să-și ascundă lacrimile în spatele unei farfurii cu ciorbă. Surioara mea, cu ochii ei mari și naivi, s-a uitat la mine de parcă tocmai îi spusesem că nu mai cred în Moș Crăciun.

— Dar ce are, Adina? Ce ți-a făcut? E atât de bun cu mine… și cu voi…

M-am ridicat brusc de la masă. Nu mai suportam să aud aceleași fraze, aceleași laude despre Mihai, bărbatul care părea să fi coborât dintr-o reclamă la detergent: mereu politicos, mereu atent, mereu gata să ajute. Dar totul era doar o mască. O mască pe care doar eu păream să o văd cum crapă pe la colțuri.

Totul a început acum un an, când Ilinca l-a adus pentru prima dată acasă. Tata l-a plăcut din prima clipă – „Băiat serios, are serviciu bun la bancă, vorbește frumos, nu ca alții…” Mama era încântată că cineva îi aduce flori fără motiv. Eu? Eu am simțit un gol în stomac din prima secundă. Prea perfect. Prea calculat. Prea… fals.

Pe măsură ce lunile treceau, Mihai a început să petreacă tot mai mult timp la noi. Încet-încet, mesele de familie s-au transformat în monologurile lui despre cât de greu e să fii responsabil la serviciu, cât de greu e să găsești oameni de încredere. Ilinca îl sorbea din priviri. Tata îi dădea dreptate la orice. Mama se străduia să gătească felurile lui preferate. Eu eram singura care simțea că ceva nu e în regulă.

Într-o seară, după ce Mihai a plecat, am intrat în camera Ilincăi. Stătea pe pat, cu telefonul în mână și zâmbea tâmp.

— Ce faci?

— Îi scriu lui Mihai… mi-a trimis o poză cu el la birou. E atât de drăguț!

— Ilinca… tu chiar crezi că e omul ăsta atât de perfect?

S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost nebună.

— Adina, tu mereu vezi răul în oameni! Nu poți să fii fericită pentru mine?

Am ieșit trântind ușa. În seara aia am plâns de ciudă și neputință. Simțeam că o pierd pe Ilinca, că nu mai e sora mea cea veselă și sinceră, ci o umbră care trăiește după regulile altcuiva.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi de duminică. Mama gătea sarmale, tata citea ziarul, eu încercam să-mi fac temele pentru facultate. Mihai a venit mai devreme decât de obicei și a intrat direct în camera Ilincăi. Am auzit voci ridicate. Am tras cu urechea fără rușine.

— Ți-am spus să nu mai porți rochia aia! Nu vezi că nu te avantajează? Și nu-mi place cum vorbești cu prietenele tale…

Ilinca a încercat să protesteze, dar Mihai a ridicat tonul:

— Dacă vrei să fim împreună, faci cum spun eu!

Atunci am intrat peste ei.

— Ce faci aici? am întrebat printre dinți.

Mihai s-a întors spre mine cu un zâmbet fals:

— Discutăm niște lucruri personale, Adina. Poate ne lași singuri?

— Nu! Nu vă las singuri! Ilinca, tu nu vezi cum vorbește cu tine?

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Adina… te rog…

Am ieșit din cameră tremurând de furie. În seara aceea i-am spus mamei tot ce auzisem. Tata a refuzat să creadă:

— Mihai? Niciodată! E băiat bun!

Mama însă a început să fie atentă. A observat cum Ilinca devenea tot mai retrasă, cum zâmbea tot mai rar.

Într-o zi, am găsit-o plângând în baie.

— Ilinca… ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot… mă controlează tot timpul… îmi citește mesajele… mă sună din oră în oră…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

A doua zi, Mihai a venit iar la noi. De data asta, mama l-a întâmpinat la ușă.

— Mihai, vreau să vorbim.

El a încercat să glumească:

— Ce s-a întâmplat? S-a stricat ceva prin casă?

Mama l-a privit drept în ochi:

— Nu-mi place cum te porți cu fiica mea.

Tata a venit și el în hol.

— Ce-i asta? Ce discutați aici?

Mihai a încercat să se apere:

— Domnu’ Vasile, vă respect familia… dar cred că Adina exagerează…

Atunci Ilinca a ieșit din cameră și a spus printre lacrimi:

— Nu exagerează nimeni! M-ai făcut să mă simt mică și neînsemnată! Nu vreau să mai fiu cu tine!

Mihai a plecat trântind ușa. Tata a rămas mut de uimire. Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Mulțumesc că ai avut curajul să spui adevărul.

Au trecut luni până când Ilinca și-a revenit cu adevărat. Relația noastră s-a schimbat – suntem mai apropiate ca niciodată. Tata încă nu vorbește prea mult despre ce s-a întâmplat. Dar eu știu că am făcut ce trebuia.

Uneori mă întreb: câte fete ca Ilinca trăiesc lângă un „Mihai” care le sugrumă încet identitatea? Cât curaj ne trebuie ca să vedem dincolo de aparențe și să spunem adevărul chiar dacă doare?