După cincizeci de ani: când dragostea doare mai tare ca niciodată

— Ce parfum e ăsta, Mihai? întreb, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unui zâmbet forțat.

El ridică din umeri, evitându-mi privirea. — Nici nu știu, cred că era ceva în baie la birou, m-am dat din greșeală, răspunde, apoi râde scurt, ca și cum ar fi spus o glumă proastă.

Dar nu râdeam. În acea seară, am simțit pentru prima dată că ceva nu e în regulă. După treizeci de ani de căsnicie cu Mihai, știam fiecare gest al lui, fiecare rid de pe față. Știam că nu suportă parfumurile, că preferă mirosul de cafea proaspătă sau de iarbă tăiată. Și totuși, în ultimele săptămâni, venise acasă cu un miros nou, subtil, dar persistent. Un parfum dulceag, feminin.

Am încercat să-mi alung gândurile negre. Poate exagerez, mi-am spus. Poate e doar oboseala. Dar apoi au început să apară și alte semne: telefonul dat pe silențios, mesajele la ore târzii, zâmbetele absente la cină. Seara, când îl întrebam cum a fost la serviciu, răspundea scurt: „Bine”.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam micul dejun, am auzit telefonul lui vibrând pe masa din sufragerie. Era un mesaj de la „Irina B.”. Nu am vrut să citesc, dar ochii mi-au fugit instinctiv pe ecran: „Mulțumesc pentru aseară. A fost minunat să vorbim cu tine. Să ai o zi frumoasă!”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat tigaia cu ouă pe foc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Oare chiar se întâmplă asta? Oare Mihai, omul cu care am crescut copiii și am împărțit fiecare bucurie și necaz, mă trădează?

În acea zi nu i-am spus nimic. Am tăcut și am privit cum viața noastră se destramă încet, ca o pânză veche rosă de timp. Seara, când copiii ne-au sunat pe video să ne întrebe ce mai facem, am zâmbit larg și am mințit: „Suntem bine, ca întotdeauna”.

Dar nu eram bine. În fiecare noapte mă întorceam pe partea cealaltă a patului și mă întrebam unde am greșit. Dacă nu cumva vina e a mea — poate că m-am schimbat prea mult după ce am trecut de cincizeci de ani, poate că nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit cândva.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, nu am mai rezistat.

— Mihai, trebuie să vorbim.

El s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți.

— Despre ce?

— Despre noi. Despre Irina.

A tăcut o clipă lungă, apoi a oftat adânc.

— Nu știu ce să-ți spun… N-am vrut să se întâmple așa. E doar… altceva. Cu tine e totul previzibil. Cu ea… mă simt din nou tânăr.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece. Am simțit cum mi se frânge inima în bucăți mici și ascuțite.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

— Ești familia mea… Dar nu mai știu dacă suntem fericiți.

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit umilită, trădată și pierdută. Mi-am dorit să dispar, să mă fac nevăzută în fața durerii care mă sufoca.

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Mihai venea acasă târziu sau deloc. Eu stăteam singură în bucătărie și mă uitam la pozele vechi de pe raft: noi doi la mare, copiii mici alergând prin curte, Crăciunuri pline de râsete și speranță.

Mama mea m-a sunat într-o seară.

— Ce ai pățit, Ilinca? Te aud tristă.

— Nimic, mamă… doar obosită.

Dar ea știa. Mamele simt totul.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun fiicei mele, Ana.

— Mamă… nu e vina ta! Nu te învinovăți pentru alegerile lui tata. Tu ai făcut tot ce ai putut pentru familia asta.

Am plâns împreună la telefon. Ea era la Cluj, eu la București — distanța părea acum și mai mare.

Au urmat luni grele. Mihai s-a mutat la Irina. Prietenii comuni au început să dispară unul câte unul — unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să se implice. Am rămas singură într-o casă prea mare și prea tăcută.

Am început să merg la terapie. Să citesc cărți despre regăsirea de sine după divorț. Să ies la plimbare prin parc chiar dacă ploua sau ningea. Am redescoperit bucuria lucrurilor mici: o cafea bună dimineața, o carte citită pe îndelete, o discuție sinceră cu Ana sau cu fratele meu mai mic, Radu.

Într-o zi m-am privit în oglindă și am văzut o femeie nouă: cu riduri adânci dar cu ochi limpezi și hotărâți. Am început să mă iubesc din nou — nu pentru că cineva mă iubește sau nu, ci pentru că merit.

Mihai a încercat să revină după câteva luni. A spus că îi e dor de familie, că viața cu Irina nu e ceea ce credea el că va fi.

— Ilinca… putem încerca din nou?

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată liniște în suflet.

— Nu știu dacă mai pot… Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Acum sunt singură dar împăcată cu mine însămi. Am învățat că viața nu se termină după cincizeci de ani — uneori abia atunci începe adevărata luptă pentru fericire.

Mă întreb uneori: câți dintre noi avem curajul să ne recunoaștem durerile și să mergem mai departe? Cât valorează demnitatea unei femei care refuză să fie doar o umbră în propria viață?