Umbrele trecutului: Povestea Elei după trei decenii de căsnicie

— Ela, trebuie să vorbim. Nu mai pot, nu mai are rost să ne mințim. Plec.

Vocea lui Marek răsuna în telefon ca un ecou rece, tăios, care-mi tăia respirația. Mă uitam la valiza lui, aruncată lângă ușă, ca o rană deschisă în mijlocul sufrageriei noastre. Trei decenii de viață împreună se strângeau acum într-un bagaj și câteva cuvinte aruncate la repezeală. Nu știam dacă să plâng sau să țip. Am rămas nemișcată, cu telefonul la ureche, ascultând cum Marek își justifică decizia cu o voce pe care nu o mai recunoșteam.

— E vorba despre Magda… știi, prietena mea din liceu. Ne-am regăsit și… nu mai pot să trăiesc așa. Îmi pare rău, Ela.

Magda. Numele ei a căzut ca un trăsnet peste amintirile mele. O știam vag, din poveștile lui Marek, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte că ar putea deveni realitatea mea cea mai dureroasă. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe canapea și am simțit cum lumea mea se destramă bucată cu bucată.

A doua zi, casa era tăcută. Fetele noastre, Ioana și Roxana, erau deja la casele lor, cu viețile lor complicate. Am încercat să le sun, dar vocea mi se bloca în gât. Cum să le spun că tatăl lor a plecat? Cum să le explic că tot ce am construit împreună s-a năruit într-o singură noapte?

— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari răvășită… — Ioana a venit pe neașteptate, cu ochii ei mari și îngrijorați.

— Tatăl vostru… a plecat. Pentru altcineva.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de suspinele Roxanei care a izbucnit în plâns. Ioana s-a ridicat brusc:

— Pentru cine? Cine e femeia asta?

— Magda… o veche prietenă de-a lui.

— Nu pot să cred! După atâția ani… — vocea Ioanei tremura de furie.

Am încercat să le liniștesc, dar nici eu nu găseam liniștea în mine. Zilele au trecut greu, fiecare dimineață era o luptă cu mine însămi să mă ridic din pat. Prietenele mă sunau, vecinele șușoteau pe la colțuri. „Săraca Ela, uite ce i-a făcut bărbatul după atâta timp…”

Într-o seară, am găsit o cutie veche în podul casei. Era plină cu scrisori și fotografii din tinerețe. Printre ele, am descoperit o scrisoare adresată lui Marek, semnată tot de Magda. Am citit-o cu sufletul la gură:

„Dragul meu Marek,
Nu pot uita vara aceea din Costinești… Știu că viața ne-a dus pe drumuri diferite, dar mereu ai rămas în inima mea. Poate într-o zi vom avea curajul să trăim ceea ce n-am avut atunci…”

Am simțit cum sângele mi se urcă la cap. Deci nu era doar o reîntâlnire întâmplătoare! Era ceva ce mocnea de ani de zile, ceva ce eu nu am știut niciodată. M-am simțit trădată nu doar de Marek, ci și de trecutul nostru comun.

A doua zi am decis să merg la Magda. Avea un apartament modest într-un bloc vechi din cartierul nostru. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Ela… nu mă așteptam să vii.

— Vreau să știu adevărul. De când durează asta?

Magda m-a privit lung, apoi a oftat adânc:

— Nu vreau să te rănesc mai mult decât ai fost deja rănită. Dar Marek și cu mine… nu ne-am uitat niciodată cu adevărat. Ne-am revăzut acum doi ani la o întâlnire de liceu și… totul a revenit.

— Și eu? Familia noastră? Ce a însemnat pentru voi?

— Ela, nu e vina ta! Pur și simplu… unele iubiri nu mor niciodată.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu mama mea, Maria, care m-a privit cu ochii ei blânzi:

— Draga mea, viața nu e dreaptă mereu. Dar trebuie să găsești puterea să mergi mai departe.

În zilele următoare am început să observ lucruri ciudate: facturi neplătite, bani lipsă din conturi comune, promisiuni neonorate de către Marek încă dinainte să plece. Am început să pun cap la cap detaliile și am realizat că trăiam într-o minciună de ani buni. Marek avea datorii ascunse și probabil spera ca Magda să-l salveze financiar.

Când i-am spus fetelor adevărul, reacțiile au fost diferite: Ioana s-a înfuriat și mai tare pe tatăl ei; Roxana a început să-și pună întrebări despre propriile relații:

— Dacă nici după treizeci de ani nu poți avea încredere în cineva… atunci ce rost are totul?

Am încercat să le explic că viața nu e alb-negru și că uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult sunt cei care ne rănesc cel mai tare.

Au trecut luni până când am reușit să mă adun cât de cât. Am început să ies la plimbări lungi prin parc, să citesc cărți pe care le abandonasem de ani buni și chiar să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo l-am cunoscut pe Victor, un bărbat trecut printr-un divorț dureros, care mi-a spus într-o zi:

— Știi, Ela… uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine însăți.

Nu știu dacă am găsit încă răspunsurile pe care le caut sau dacă rana trădării se va vindeca vreodată complet. Dar știu sigur că nu mai sunt femeia care tremura pe canapea în fața unei valize goale.

Mă întreb uneori: cât de bine îi cunoaștem pe cei alături de care ne petrecem viața? Și dacă adevărul doare atât de tare… merită oare să-l căutăm până la capăt?