Când soțul meu a propus să trecem casa pe numele copiilor, totul s-a schimbat

— Nu pot să cred că vorbești serios, Radu! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Era o seară de martie, vântul bătea în geamuri, iar în sufragerie plutea o tensiune tăioasă. Copiii dormeau deja, iar noi stăteam față în față, la masa veche din lemn masiv, aceeași la care am sărbătorit atâtea aniversări.

Radu m-a privit cu ochii lui cenușii, obosiți. — Nu e vorba doar despre noi, Maria. E despre viitorul lor. Știi bine că am trecut printr-un divorț urât cu Anișoara și nu vreau ca fetele să sufere dacă ni se întâmplă ceva.

Am simțit cum mă strânge stomacul. De optsprezece ani suntem împreună. Am crescut-o pe Irina ca pe fiica mea, deși nu sunt mama ei biologică. Avem și pe Vlad împreună. Dar acum, când Radu a adus vorba să trecem casa pe numele copiilor – pe numele Irinei și al lui Vlad – am simțit că tot ce am construit se clatină.

— Și eu? Ce se întâmplă cu mine? am întrebat încet, aproape șoptit.

Radu a oftat. — Maria, nu vreau să te rănesc. Dar dacă… dacă se întâmplă ceva cu mine? Vreau ca ei să fie protejați. Să nu ajungă să se certe cu Anișoara sau cu rudele mele.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: primele luni după ce ne-am mutat împreună, când Irina încă plângea după mama ei și mă privea ca pe o intrusă; serile în care Radu venea târziu de la muncă și eu rămâneam singură cu doi copii, încercând să fiu mamă pentru amândoi. Îmi amintesc cât de greu a fost să-i câștig încrederea Irinei, cât de mult m-am temut că nu voi fi niciodată suficientă.

— Dar dacă tu nu mai ești… eu unde rămân? Ce garanție am că nu voi fi dată afară din casa asta?

Radu a tăcut. Apoi a spus încet:

— Maria, tu ești soția mea. Nu cred că ar face asta copiii noștri.

— Nu crezi? Dar dacă… dacă Irina va asculta de Anișoara? Dacă Vlad va fi influențat de cine știe cine? Oamenii se schimbă când vine vorba de moșteniri, Radu! Am văzut atâtea familii distruse din cauza asta!

Mi-au dat lacrimile. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Aerul rece m-a izbit în față. Am privit blocurile gri din cartierul nostru din București și m-am gândit la părinții mei, care s-au certat ani de zile pentru o casă la țară. Am jurat atunci că eu nu voi ajunge niciodată așa.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… tata e supărat? Te-am auzit plângând aseară.

Am privit-o lung. Era deja o femeie tânără, studentă la Medicină, dar în ochii ei am văzut aceeași teamă ca atunci când era mică.

— Nu e nimic grav, draga mea. Doar… uneori adulții au discuții mai grele.

Irina s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Dacă tata vrea să treacă casa pe numele nostru… nu o să te dăm niciodată afară. Ești mama mea.

Am zâmbit amar. — Uneori viața nu e atât de simplă, Irina.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai tensionate. Radu insista că e mai bine pentru toți să facem actele acum, cât suntem sănătoși. Eu simțeam că pierd controlul asupra propriei vieți. M-am confesat surorii mele, Elena:

— Mi-e frică să nu rămân pe drumuri dacă se întâmplă ceva cu Radu…

Elena a ridicat din umeri: — Știi câte femei au pățit asta? S-au trezit fără nimic după o viață întreagă de muncă. Ai grijă ce semnezi!

Într-o seară, Vlad a venit acasă mai devreme și ne-a găsit certându-ne.

— Ce se întâmplă aici? De ce țipați?

Radu a încercat să-l liniștească:

— E vorba despre viitorul vostru, Vlad. Vrem să fim siguri că sunteți protejați.

Vlad s-a uitat la mine și apoi la tatăl lui:

— Dar mama? Ea ce face dacă voi nu mai sunteți?

M-am simțit mândră de el pentru prima dată după mult timp. Poate că nu totul e pierdut.

În următoarele săptămâni am mers la notar, am discutat cu avocați, am citit legi și am ascultat povești de groază despre moșteniri și procese interminabile între frați și surori. Am început să mă întreb dacă nu cumva Radu are dreptate: poate că e mai bine să clarificăm lucrurile acum.

Dar frica nu dispăruse. Într-o noapte, l-am întrebat pe Radu:

— Dacă ai fi în locul meu, ai accepta?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Poate că nu.

Atunci am știut că trebuie să găsim o soluție împreună. Am propus să facem un contract de uzufruct viager pentru mine – casa să fie pe numele copiilor, dar eu să pot locui aici cât trăiesc. Radu a fost de acord, iar copiii au semnat fără ezitare.

Totuși, ceva s-a schimbat între noi. Încrederea aceea oarbă s-a fisurat. M-am întrebat adesea dacă nu cumva dragostea adevărată înseamnă să renunți la siguranță pentru ceilalți sau dacă trebuie să te protejezi mereu.

Acum stau la aceeași masă veche și mă uit la familia mea: fiecare cu propriile temeri și speranțe. Oare câte familii se destramă din cauza fricii de a pierde ceea ce au construit împreună? Voi ce ați fi făcut în locul meu?