„Mama, el e Vlad: viitorul meu soț și copiii noștri, așa cum ai visat mereu”

— Mama, trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot să țin totul în mine.

Vocea mi se frânge, iar mâinile îmi tremură pe mânerul ușii. În sufragerie, mama stă cu spatele drept, privirea fixată pe televizor, deși știu că nu urmărește nimic. Simt cum aerul din cameră devine greu, ca înaintea unei furtuni. Vlad mă strânge ușor de mână, iar copiii noștri, Mara și Darius, se uită curioși la mine, neînțelegând încă tensiunea din aer.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? întreabă mama, fără să-și întoarcă privirea.

Înghit în sec. Îmi amintesc de toate serile din adolescență când mă rugam să nu mă certe pentru notele de la școală sau pentru că nu eram „ca fetele normale”. Eu nu alergam după băieți, nu purtam fuste scurte și nici nu mă dădeam cu ruj. Eram fata care citea până târziu și visa la o viață liniștită, fără scandaluri sau compromisuri.

— Mama, el e Vlad. Și aceștia sunt copiii noștri. Am venit să ți-i prezint… pentru că vreau să știi cine sunt cu adevărat.

Mama se întoarce încet. Ochii ei mari, căprui, mă fixează cu o uimire amestecată cu dezamăgire. Îi văd buzele strânse și ridurile adâncite de ani de muncă și griji. Pentru ea, familia era totul – dar doar dacă era „cum trebuie”.

— Copiii voștri? repetă ea încet, ca și cum ar încerca să digere fiecare cuvânt.

— Da, mama. Mara are cinci ani, Darius trei. Eu și Vlad suntem împreună de șase ani. Nu ne-am căsătorit încă…

Nu apuc să termin fraza că mama izbucnește:

— Cum adică nu v-ați căsătorit? Și vii la mine cu doi copii? Ilinca, tu știi ce-o să zică lumea? Ce-o să spună vecinii? Ai distrus tot ce am construit pentru tine!

Simt cum obrajii mi se înroșesc. Vlad îmi strânge mâna mai tare. Mara se ascunde după piciorul meu.

— Mama, nu pot trăi după regulile altora. Am încercat ani de zile să fiu fata perfectă pentru tine. Dar eu îl iubesc pe Vlad și copiii sunt tot ce am mai scump pe lume.

Mama oftează adânc și se lasă pe spate în fotoliu.

— Eu am crescut singură după ce tata tău ne-a lăsat. Am muncit zi și noapte ca tu să ai parte de tot ce n-am avut eu. Și tu… tu alegi să trăiești în păcat?

Mă dor cuvintele ei ca niște ace înfipte direct în inimă. Îmi amintesc de serile când veneam acasă târziu de la bibliotecă și o găseam plângând în bucătărie, crezând că nu o văd. Știu cât a sacrificat pentru mine. Dar oare sacrificiul ei trebuie să fie și al meu?

— Mama, lumea s-a schimbat. Nu mai suntem în anii ’80. Oamenii trăiesc altfel acum. Fericirea nu vine dintr-o hârtie semnată la starea civilă.

— Pentru mine contează! Pentru mine contează onoarea familiei! strigă ea.

Vlad intervine calm:

— Doamnă Maria, vă respect enorm pentru tot ce ați făcut pentru Ilinca. Vreau doar să știți că o iubesc și că voi avea grijă de ea și de copii cât voi trăi.

Mama îl privește lung, apoi își întoarce privirea spre Mara și Darius. Copiii îi zâmbesc timid.

— Bunica? întreabă Mara încet.

O văd pe mama cum se topește puțin câte puțin. Întinde mâna spre Mara și o mângâie pe cap.

— Nu e vina voastră… șoptește ea.

Liniștea care urmează e apăsătoare. Îmi vine să plâng de ușurare și de tristețe în același timp. M-am luptat atâția ani cu așteptările mamei mele: să fiu „cum trebuie”, să mă mărit cu un băiat „de familie bună”, să am copii după nuntă, să nu fac familia de râs. Dar viața m-a dus pe un drum diferit. L-am cunoscut pe Vlad la un curs de fotografie la Cluj – el era profesorul meu temporar, venit din București pentru un proiect artistic. Ne-am îndrăgostit fără să vrem, fără planuri sau promisiuni mari. Am rămas însărcinată cu Mara când încă eram studentă la Litere și am știut că nu pot renunța la copil doar pentru a salva aparențele.

Au urmat ani grei: certuri cu mama la telefon, reproșuri tăioase („Ți-ai distrus viitorul!”, „Ce-o să zică lumea?”), nopți nedormite cu Mara plângând în brațe și Vlad încercând să mă liniștească. Am muncit amândoi – el făcea fotografii la evenimente mici, eu predam meditații la română copiilor din cartier. Nu am avut niciodată bani mulți sau vacanțe exotice, dar am avut dragoste și sprijin unul pentru altul.

Când s-a născut Darius, mama nici măcar nu a venit la maternitate. Mi-a trimis doar un mesaj sec: „Sper că știi ce faci.” M-a durut mai tare decât orice ceartă. Ani întregi am sperat că va accepta familia mea așa cum e – imperfectă, dar reală.

Acum stăm toți patru în sufrageria copilăriei mele, iar mama începe încet-încet să-i accepte pe copii. Le aduce bomboane din dulapul vechi și le povestește despre pisica ei din copilărie. Vlad îi mulțumește politicos pentru cafea și încearcă să destindă atmosfera cu glume stângace despre viața la bloc.

În acea seară plecăm acasă obosiți dar împăcați – nu cu mama mea, ci cu noi înșine. Știu că drumul spre acceptare va fi lung și plin de obstacole. Dar pentru prima dată simt că am curajul să-mi trăiesc viața după propriile reguli.

Merg pe stradă ținându-l pe Darius de mână și mă întreb: oare cât timp ne ia să ne iertăm părinții pentru visele lor neîmplinite? Și cât timp ne ia să ne permitem nouă înșine să fim fericiți altfel decât au visat ei?