„La 67 de ani, trăind singură: Cererea mea de a mă muta cu copiii mei, refuzată”

La 67 de ani, Lia găsește tăcerea micului său apartament copleșitoare. Odinioară plin de râsetele copiilor ei, Bogdan, Ion și Paula, acum răsună doar cu ticăitul ceasului și scârțâiturile ocazionale ale clădirii învechite. Trăind într-un oraș aglomerat ca București, ai crede că singurătatea este imposibilă în mijlocul milioanelor de suflete care umplu străzile. Totuși, pentru Lia, vastul număr de fețe servește doar pentru a-i adânci izolarea, deoarece sunt fețe ale străinilor — niciun zâmbet familiar sau semn de recunoaștere.

Lia a fost întotdeauna independentă, o calitate de care era mândră. Dar pe măsură ce anii treceau, scările către apartamentul ei păreau mai abrupte, iernile mai aspre și liniștea mai apăsătoare. Soțul ei, Vasile, a decedat acum cinci ani, lăsând-o să se descurce singură. Îi lipsea teribil, nu doar pentru compania lui, dar și pentru modul în care o făcea să se simtă în siguranță și iubită.

Într-o seară răcoroasă de octombrie, pe când Lia stătea învelită într-un șal la fereastra ei, privea familiile din cartierul ei întorcându-se acasă, copiii sărind înainte, părinții un pas în spate cu zâmbete obosite, dar mulțumite. Atunci și-a dat seama cât de mult își dorea să facă parte dintr-o unitate familială din nou. A doua zi, i-a sunat pe copiii ei cu o cerere simplă: voia să se mute cu unul dintre ei.

Bogdan, cel mai mare, locuia într-o parte la modă a orașului cu soția sa, Adriana. El a ascultat în tăcere pe când Lia îi explica singurătatea și frica de a îmbătrâni singură. „Mamă, Adriana și eu avem mâinile pline cu bebelușul nou și jobul meu este la fel de solicitant ca întotdeauna. Pur și simplu nu avem spațiul sau timpul să îți oferim îngrijirea de care ai nevoie,” a refuzat el cu blândețe.

Sperând la un răspuns mai bun, Lia s-a întors către Ion, copilul ei de mijloc. Ion fusese întotdeauna confidentul ei, cel care o înțelegea fără cuvinte. Totuși, chiar și Ion avea motive să spună nu. „Mamă, Sarah și eu suntem abia acasă. Călătorim mult pentru muncă și copiii sunt toți așezați cu rutinele lor. Nu ar fi corect pentru tine să fii singură și în casa noastră,” a explicat el, vocea lui colorată de regret.

În cele din urmă, a sunat-o pe Paula, cea mai tânără, care locuia cel mai aproape de ea. Vocea Paulei era simpatică, dar fermă. „Mamă, știi că te iubesc, dar Kevin și eu abia ne-am început viața. Apartamentul nostru este prea mic și situația noastră financiară prea precară. Poate peste câțiva ani putem să reluăm această conversație.”

Cu fiecare refuz, Lia simțea o disperare crescândă. Înțelegea motivele lor — toți aveau viețile lor, familiile lor, carierele lor. Totuși, unde se încadra ea în aceste vieți bine structurate? Nu exista oare un colțișor pe care să-l poată ocupa, un spațiu mic unde să se simtă dorită și îngrijită?

Pe măsură ce iarna se apropia, zilele deveneau mai scurte și nopțile mai lungi. Lia se retrăgea tot mai mult în cochilia ei, televizorul fiind singurul ei companion, vorbindu-i într-o cacofonie de sunete, dar fără să spună nimic. Îi lipsea atingerea umană, căldura unei mese împărtășite, prezența reconfortantă a unei alte ființe vii.

Povestea Liei nu este unică în orașul care nu doarme niciodată. Mulți vârstnici se găsesc navigând crepusculul vieților lor singuri, înconjurați de o mare de oameni prea ocupați cu propriile lor vieți pentru a observa. Lia continuă să trăiască în apartamentul ei, păstrând speranța că poate, doar poate, anul viitor va fi diferit.