Drumul care nu duce nicăieri: Povestea Mariei și a copiilor ei la marginea lumii

— Mamă, de ce nu vine tata acasă? Glasul Irinei răsuna în odaia rece, spart doar de trosnetul lemnelor umede din sobă. M-am oprit din amestecat mămăliga și am simțit cum mi se strânge inima. Nu aveam răspuns. Petru plecase acum două luni, într-o dimineață de martie, când zăpada încă nu se topise de tot pe uliță. A spus doar: „Nu mai pot, Maria. Mă sufoc aici.” Și a dispărut, lăsându-ne pe mine, pe Irina și pe Radu cu promisiuni goale și frig în suflet.

De atunci, fiecare zi a fost o luptă. Casa noastră, la marginea satului Ciorogârla, părea să se prăbușească odată cu mine. Acoperișul lăsa ploaia să picure direct pe patul copiilor, iar pereții crăpați șuierau a vânt și a singurătate. Vecinii treceau pe lângă poartă și-și făceau cruce sau șușoteau: „Săraca Maria, a rămas singură cu copiii. Cine știe ce-a făcut de l-a gonit pe Petru…”

Într-o seară, când Radu a venit acasă cu pantalonii rupți și ochii roșii de plâns, am simțit că mă prăbușesc. „Mami, copiii râd de mine la școală… Spun că suntem săraci și că tata nu ne mai vrea.” L-am strâns la piept și am plâns împreună, fără să-i pot promite că va fi mai bine.

Am încercat să găsesc de lucru. Am mers la primărie, unde domnul Dobre, primarul, m-a privit peste ochelari cu un amestec de milă și nerăbdare. „Maria, nu prea avem ce-ți oferi… Poate la curățenie la școală, dar e doar jumătate de normă.” Am acceptat fără să clipesc. Orice bănuț conta.

Seara, după ce copiii adormeau, mă uitam la tavanul scorojit și mă întrebam unde am greșit. Oare trebuia să fiu mai blândă cu Petru? Să-i fi spus mai des că-l iubesc? Sau poate vina era a lui, pentru că nu a știut să lupte pentru noi?

Într-o duminică, sora mea, Elena, a venit din București. A intrat val-vârtej în curte, cu geanta plină de haine pentru copii și privirea aspră. „Maria, nu poți continua așa! Vino la mine în oraș. Găsim ceva de muncă, copiii merg la școală bună…” Dar eu nu puteam să-mi las casa, oricât de dărăpănată era. Aici era tot ce aveam.

În sat, lumea mă privea ca pe o ciudățenie. La biserică, preoteasa îmi dădea pachete cu mâncare și haine vechi, dar simțeam milă în fiecare gest. Copiii mei nu mai erau invitați la zile de naștere sau la joacă. Irina se închidea tot mai mult în ea însăși, iar Radu devenea nervos și tăcut.

Într-o zi, am găsit o scrisoare sub ușă. Era de la Petru: „Maria, îmi pare rău. Nu pot să mă întorc. Am găsit pe altcineva. Ai grijă de copii.” Am rupt hârtia în bucăți mici și am plâns până dimineața.

Apoi a venit iarna. Lemnele s-au terminat repede. Am mers prin sat să cer ajutor. Unii mi-au dat câte un braț de crengi uscate, alții m-au privit cu răceală: „Fiecare cu ale lui…” Într-o noapte geroasă, Irina a făcut febră mare. Am alergat cu ea în brațe până la dispensar. Doctorița Popescu m-a certat: „Nu poți ține copiii în frig! Îi omori!” Dar ce puteam face?

Radu a început să lipsească de la școală. Îl găseam pe câmp sau la marginea pădurii, visând să fugă după tatăl lui. „Mami, dacă plec și eu, crezi că tata mă va primi?” M-am prăbușit lângă el și i-am jurat că nu-l voi lăsa niciodată singur.

În Ajunul Crăciunului am primit un pachet anonim: portocale, cozonac și o jucărie mică pentru fiecare copil. Am plâns de recunoștință și rușine în același timp. În acea noapte am stat toți trei îmbrățișați sub aceeași pătură subțire și am privit stelele prin gaura din acoperiș.

Primăvara următoare am decis să vând câteva din puținele lucruri rămase – covorul bunicii și icoana veche – ca să pot cumpăra materiale pentru reparații. Radu m-a ajutat să batem scânduri noi la ușă, iar Irina a pictat flori pe pereți ca să pară mai vesel.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Sărăcia a rămas ca o umbră grea peste noi. Dar am început să simt că nu sunt chiar atât de singură. Elena venea mai des cu copiii ei și ne ajuta la treburile gospodărești. Doamna Vasile din sat mi-a adus ouă proaspete și mi-a spus: „Maria, ai suflet mare. Nu te lăsa!”

Uneori mă întreb dacă drumul nostru chiar duce undeva sau dacă suntem condamnați să rămânem mereu la marginea lumii, priviți cu milă sau dispreț. Dar când îi văd pe Irina și Radu râzând împreună în curte, chiar și printre buruieni și noroi, simt că poate există speranță.

Oare cât valorează demnitatea unei mame care luptă pentru copiii ei? Și cât de mult contează privirile celor din jur atunci când tot ce ai e dragostea pentru cei mici? Voi ce ați fi făcut în locul meu?