După Furtună: Drumul Meu Spre Fericire Adevărată

— Larisa, nu mai plânge, te rog! vocea tatălui meu răsuna spart printre pereții reci ai sufrageriei. Încercam să-mi stăpânesc lacrimile, dar fiecare cuvânt al lui Mariana, noua lui soție, mă lovea ca un bici.

— Nu e normal să te porți așa cu mine, doar pentru că nu sunt mama ta! spunea ea, cu ochii mari și umezi, dar vocea îi era tăioasă. Tata se uita neputincios la noi două, ca un arbitru obosit într-un meci pe care nu-l mai poate controla.

Mama murise cu doar opt luni în urmă. Cancerul o luase repede, fără milă. Îmi amintesc cum îi țineam mâna în salonul de spital, cum îmi promitea că totul va fi bine. Dar nu a fost. După înmormântare, casa noastră s-a umplut de tăcere și miros de lumânări stinse. Tata se pierduse în muncă, iar eu mă agățam de amintiri ca de niște colțuri de pătură veche.

Apoi a apărut Mariana. O cunoștință veche de-a tatei, văduvă și ea, cu un zâmbet larg și parfum dulceag. S-a mutat la noi într-o zi de marți, cu două valize și o pisică grasă. Din prima clipă am simțit că nu aparține aici. Camera mamei a devenit camera Marianei. Dulapul mamei a fost golit, hainele ei au dispărut fără urmă.

— Trebuie să mergem mai departe, Larisa, mi-a spus tata într-o seară, încercând să mă ia în brațe. Dar brațele lui erau reci și străine.

La școală nu puteam vorbi cu nimeni despre ce simțeam. Colegele mele, Ana și Roxana, încercau să mă scoată la suc sau la film, dar eu refuzam mereu. Mă simțeam ca o fantomă care bântuie printre oameni vii.

Într-o seară, am auzit-o pe Mariana vorbind la telefon cu sora ei:

— Larisa e imposibilă. Nu mă acceptă deloc. Nu știu cât mai pot răbda…

Am simțit un nod în gât. Am ieșit din casă și am fugit până în parc. M-am așezat pe banca unde obișnuiam să stau cu mama și am plâns până mi s-au uscat ochii.

A doua zi dimineață, Mariana m-a întâmpinat cu un zâmbet forțat:

— Am făcut clătite. Vrei să mănânci?

Am dat din cap că nu și am plecat la școală fără să mă uit înapoi.

Tata devenise tot mai absent. Seara venea târziu acasă, iar când era prezent, părea că nu vede nimic din ce se întâmplă între mine și Mariana. Odată l-am auzit spunându-i:

— Dă-i timp. E doar o fază.

Dar pentru mine nu era o fază. Era viața mea care se destrăma bucățică cu bucățică.

Într-o duminică ploioasă, Mariana a intrat în camera mea fără să bată la ușă.

— Trebuie să vorbim serios, Larisa. Nu putem continua așa. Eu încerc să-ți fiu aproape, dar tu mă respingi mereu.

— Nu vreau să-mi fii aproape! Nu vreau să fii aici! am izbucnit eu.

A început să plângă și a ieșit trântind ușa. Tata a venit după câteva minute:

— Ce-ai făcut? De ce trebuie să fie totul atât de greu?

Atunci am urlat tot ce țineam în mine:

— Pentru că mi-e dor de mama! Pentru că tu ai uitat-o prea repede! Pentru că nimeni nu mă întreabă ce simt!

Tata a rămas mut. Apoi a ieșit fără să spună nimic.

Zilele au trecut greu. Într-o seară, am găsit o scrisoare de la mama într-o carte veche:

„Draga mea Larisa,
Dacă citești asta, probabil că nu mai sunt lângă tine. Să nu uiți niciodată cât de mult te iubesc și cât de puternică ești. Viața te va încerca, dar tu vei găsi mereu lumina ta.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. A doua zi dimineață, m-am dus la Mariana.

— Putem vorbi?

S-a uitat surprinsă la mine.

— Îmi pare rău pentru cum m-am purtat. Mi-e greu fără mama și nu știu cum să fac față.

Mariana s-a apropiat încet și m-a îmbrățișat stângaci.

— Știu că nu pot fi mama ta, Larisa. Dar aș vrea măcar să încercăm să ne cunoaștem.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de încercări, discuții lungi și multe lacrimi. Tata a început să fie mai prezent și să ne asculte pe amândouă. Am început să gătim împreună duminica și să povestim despre lucruri mici: filme, cărți, chiar și despre mama.

Nu cred că voi uita vreodată durerea pierderii sau sentimentul de trădare când tata a adus-o pe Mariana acasă. Dar am învățat că familia nu e doar sânge sau trecut comun – e și despre iertare și despre curajul de a merge mai departe.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni ascunse pe care ceilalți nu le văd? Și cât de mult ne-ar ajuta dacă am avea curajul să vorbim despre ele?