Un nou început: Gergă găsește acasă printre furtunile familiei

— Nu mă atinge! am urlat, smulgându-mi mâna din strânsoarea educatoarei. Mirosea a cafea ieftină și a țigări, iar ochii ei obosiți nu mai aveau răbdare pentru încă o criză de-a mea. „Gergă, te rog, nu mai face scandal. Oamenii ăștia au venit să te cunoască.”

Oamenii ăștia. Un bărbat cu umeri lați, cu palme mari, muncite, și o femeie cu părul prins în coc, care încerca să-mi zâmbească. Se uitau la mine ca la un animal rănit. M-am retras în colțul camerei, cu spatele lipit de perete. Nu voiam să mă vadă plângând.

— Gergă, eu sunt Ilinca și el e soțul meu, Sorin. Am vrea să stăm puțin de vorbă cu tine, dacă vrei, a spus ea blând.

Nu am răspuns. De ce să vorbesc? Toți pleacă până la urmă. Nimeni nu rămâne. Am învățat asta de la șase ani, când mama m-a lăsat la poarta centrului și mi-a spus că vine să mă ia după ce termină treaba la oraș. Au trecut opt ani de atunci.

— Îți place fotbalul? a încercat Sorin să spargă tăcerea.

Am dat din umeri. Nu mai știam ce-mi place. În fiecare zi trebuia să fiu altcineva, ca să nu supăr pe nimeni.

— Știi, și eu am crescut fără tată, a continuat el, cu voce joasă. Nu e ușor. Dar uneori găsești familie unde nu te aștepți.

Mi-am ridicat privirea spre el pentru prima dată. Nu părea să mintă.

Așa a început totul. Cu o întâlnire stângace, cu promisiuni nerostite și cu o teamă uriașă că iar voi fi dezamăgit.

Au urmat vizite, discuții lungi cu psihologul centrului, hârtii semnate și zile în care am stat cu bagajul făcut, gata să fiu mutat iar. Într-o dimineață friguroasă de martie, Ilinca a venit după mine.

— Gata, Gergă. Mergem acasă.

Acasă? Cuvântul ăsta mă speria mai tare decât orice. Am urcat în mașina lor fără să spun nimic. Pe drum, Ilinca îmi povestea despre camera mea nouă, despre pisica lor leneșă, despre cum Sorin gătește cea mai bună ciorbă de burtă din oraș. Eu priveam pe geam și mă întrebam cât va dura până mă vor trimite înapoi.

Primele săptămâni au fost un chin. Mă trezeam noaptea transpirat, convins că sunt iar în patul tare din centru. La masă nu vorbeam; mâncam repede și mă ridicam primul. Ilinca încerca să mă apropie:

— Vrei să vii cu mine la piață? Poate alegem împreună niște fructe.

— Nu vreau nimic, am răspuns scurt.

Sorin era mai tăcut. Îl simțeam că mă studiază din umbră, ca și cum încerca să-și dea seama dacă sunt stricat iremediabil sau doar speriat.

Într-o seară, după ce am spart din greșeală o cană și am început să plâng fără motiv, Ilinca m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept — un zid pe care îl ridicasem ani la rând.

— E ok să greșești aici, Gergă. Nu te dăm afară pentru o cană spartă.

Am început să cred că poate… doar poate… aici e altfel.

Dar liniștea n-a durat mult. Într-o duminică, la masă, Sorin a ridicat vocea la Ilinca pentru că uitase să cumpere pâine. M-am speriat atât de tare încât am fugit în camera mea și am tras zăvorul. În mintea mea era clar: certurile aduc despărțiri. A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul și am ieșit pe furiș din casă.

M-au găsit după câteva ore, stând pe banca din fața blocului vechi unde locuisem cu mama înainte să mă lase la centru. Ilinca plângea; Sorin părea pierdut.

— De ce ai plecat? m-a întrebat ea printre sughițuri.

— Nu vreau să vă certați din cauza mea! Nu vreau să vă despărțiți!

Sorin s-a aplecat lângă mine:

— Gergă, oamenii se mai ceartă uneori. Asta nu înseamnă că nu se iubesc sau că cineva trebuie să plece. Nici tu, nici Ilinca.

Nu i-am crezut pe loc, dar m-au luat acasă și nu au mai adus vorba despre incident. În zilele următoare au început să-mi povestească despre certurile lor dinainte să apar eu — despre cum s-au împăcat mereu pentru că familia e mai importantă decât orice orgoliu.

Încet-încet am început să mă simt parte din ceva. Am mers împreună la munte; am făcut bradul de Crăciun; am râs când pisica a dărâmat vaza preferată a Ilincăi și nimeni n-a țipat la mine.

Dar cel mai greu moment a venit când mama biologică m-a căutat după aproape un an. A venit la poartă într-o zi ploioasă și m-a chemat afară:

— Gergă… mamă… am greșit mult față de tine… Poate mă ierți?

Am simțit cum tot trecutul mă lovește din nou. Ilinca stătea în prag, gata să intervină dacă aveam nevoie de ea.

— Nu știu dacă pot să te iert acum… Dar vreau să încerc… am spus cu voce tremurată.

A fost prima dată când am simțit că pot alege eu ce se întâmplă cu viața mea.

Astăzi încă mă lupt cu fricile mele — că nu merit dragoste, că totul se poate destrăma într-o clipită — dar am învățat că familia nu e doar sânge sau promisiuni goale. E răbdare, iertare și curajul de a rămâne chiar și atunci când e greu.

Mă întreb uneori: câți copii ca mine încă mai așteaptă la ușile centrelor? Oare câți dintre noi vom avea șansa unui nou început? Poate povestea mea îi va face pe unii să privească altfel spre copiii care încă nu au avut norocul meu.