Întoarcerea la banca veche: Povestea unei iubiri neterminate

— Nu pot să cred că ești tu, Ana! vocea lui Viorel a spart liniștea după-amiezii, făcându-mă să tresar ca și cum aș fi auzit un strigăt în noapte. Stătea pe banca veche, aceeași bancă pe care, cu patruzeci de ani în urmă, îmi mărturisise că nu mă mai iubește. Mâinile îi tremurau ușor, iar ochii îi erau plini de o tristețe pe care nu o recunoscusem atunci, dar pe care acum o simțeam ca pe o rană deschisă.

Am rămas încremenită, cu pașii suspendați între trecut și prezent. Mirosea a tei și a praf de vară, iar școala din spatele nostru părea mai mică decât o ținusem minte. M-am așezat lângă el fără să spun un cuvânt, simțind cum inima îmi bate nebunește.

— Ce faci aici? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. — Nu credeam că o să te mai văd vreodată.

Viorel a zâmbit amar. — Nici eu nu credeam că o să mai am curajul să vin aici. Dar uite că viața ne aduce unde nu ne-am fi gândit vreodată.

Am privit în jos, la pantofii mei prăfuiți. Îmi venea să plâng și să râd în același timp. M-am întors acasă după patruzeci de ani, crezând că totul va fi doar o excursie scurtă: câteva zile la verișoara mea, poate o plimbare pe străzile copilăriei, câteva fotografii pentru album. Dar nimic nu mă pregătise pentru întâlnirea cu el.

— Ți-ai găsit fericirea, Ana? m-a întrebat Viorel brusc, privindu-mă direct în ochi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Nu știu dacă fericirea e ceva ce găsești sau ceva ce pierzi, am răspuns încet. — Am avut o viață bună, cred. Doi copii, un soț care m-a respectat… Dar niciodată nu am uitat ziua aceea.

Viorel a oftat adânc. — Nici eu.

Tăcerea dintre noi era grea, ca o plapumă udă. Am început să povestesc despre Bucureștiul agitat, despre serile lungi în care mă întrebam dacă am făcut alegerile corecte, despre fiica mea care trăiește acum în Cluj și băiatul care a plecat în Germania după un viitor mai bun. Viorel asculta fără să mă întrerupă, iar eu simțeam cum povara anilor se topește puțin câte puțin.

— Știi, Ana, după ce ai plecat… n-am mai fost același. Mama s-a îmbolnăvit la scurt timp și am rămas să am grijă de ea. Tata a murit devreme. Am muncit la combinat până s-a închis totul și apoi am rămas aici, în orașul ăsta care parcă s-a stins odată cu noi.

Mi-am mușcat buza. — Și eu am plecat pentru că nu mai puteam suporta privirile tuturor. Toți știau că m-ai părăsit pentru Loredana. Toți știau înaintea mea.

Viorel a dat din cap încet. — A fost o greșeală. O prostie de copil. Am vrut să te fac geloasă… dar am pierdut totul.

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. — Știi cât am suferit? Ani de zile nu am putut iubi pe nimeni cu adevărat. M-am măritat cu Doru doar ca să scap de trecut… dar trecutul nu te lasă niciodată în pace.

Viorel mi-a luat mâna în a lui, iar gestul lui m-a făcut să tremur. — Dacă aș putea da timpul înapoi…

— Dar nu putem, Viorel! am izbucnit eu. — Nu putem! Avem copii mari, vieți trăite separat… Ce rost are să ne răscolim rănile?

El a zâmbit trist. — Poate ca să le vindecăm.

Am rămas tăcuți minute întregi. Din curtea școlii se auzeau râsete de copii; viața mergea înainte fără să-i pese de dramele noastre mărunte.

— Ana, eu n-am avut niciodată curajul să plec din orașul ăsta. Poate că dacă plecam și eu… poate că eram alt om azi.

— Poate că da… sau poate că nu, am spus eu încet. — Fiecare ducem cu noi greșelile tinereții ca pe niște pietre de moară.

Viorel s-a ridicat încet de pe bancă și s-a uitat la mine cu ochii umezi. — Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Dacă ai nevoie vreodată să vorbești… eu sunt aici.

L-am privit cum se îndepărtează încet pe aleea plină de frunze uscate și m-am simțit mai ușoară decât fusesem vreodată în ultimii patruzeci de ani.

În acea seară, la masa verișoarei mele, am povestit totul printre lacrimi și râsete amare. Mama ei m-a privit lung și mi-a spus: — Fata mea, viața nu e niciodată dreaptă cu inima omului.

În noaptea aceea am adormit târziu, gândindu-mă la alegerile făcute și la cele ratate. Oare câți dintre noi trăim cu regrete ascunse? Oare e vreodată prea târziu să ne împăcăm cu trecutul nostru?