„Culegi ce semeni”: Mi-am spus în gând, abținându-mă să-i vorbesc soțului meu

Alina și cu mine ne-am așezat față în față la cafeneaua noastră obișnuită de la colț, sorbind din cafelele noastre călduțe care aveau un gust de confort și îngrijorare. Aburul mi-a aburit ochelarii în timp ce mă aplecam spre ea, povestind ultimul episod din saga care devenise o constantă acasă.

„A început dintr-un motiv atât de banal,” am început, vocea mea un amestec de frustrare și neîncredere. „Nicolae a decis că cheltuim prea mult pe alimente. A spus, ‘Ne va ajunge pentru întreaga lună! Oamenii pot trăi cu orez luni de zile, așa că acum asta vom mânca!’ Poți să crezi asta?”

Ochii Alinei s-au mărit, lingura ei oprindu-se în mijlocul amestecului. „Nu poate fi serios, Andreea. Doar orez? Pentru o lună întreagă?”

Am dat din cap, absurditatea situației instalându-se. „Da, și a fost atât de înverșunat în privința asta. Mi-am spus în gând, ‘Culegi ce semeni,’ dar nu am spus-o cu voce tare. Nu am vrut să începem o altă ceartă.”

Conversația a izbucnit duminica trecută seara. Nicolae dăduse peste un articol despre bugetare extremă și, mereu entuziast pentru noi provocări, a decis că exact asta trebuie să implementăm. Entuziasmul lui, însă, nu era contagios.

„Am încercat să-l conving,” am continuat, degetele mele urmărind marginea ceștii de cafea. „I-am spus că nu e sănătos, că avem nevoie de o dietă echilibrată. Dar nu m-a ascultat. Era convins că asta va rezolva toate problemele noastre financiare.”

Alina a clătinat din cap, expresia ei fiind un amestec de simpatie și îngrijorare. „Și cum merge?”

Am oftat, greutatea săptămânii trecute evidentă în vocea mea. „A fost greu. Neveah și Logan sunt nefericiți. Le lipsește varietatea. Și mie îmi lipsește. Dar Nicolae… el doar își înfige și mai adânc călcâiele.”

Primele câteva zile au fost pline de noutate; Nicolae pregătind entuziast diverse feluri de mâncare cu orez. Dar pe măsură ce zilele treceau, noutatea dispărea. Copiii au început să se plângă, fiind acum leneși și iritabili. Mi-am simțit și eu energia scăzând, lipsa de nutrienți având un impact.

„Nicolae arată la fel de epuizat, dar nu vrea să admită,” am mărturisit Alinei. „Continuă să spună că ne vom adapta.”

„Dar Andreea, nu e doar despre adaptare. E despre sănătate. Sănătatea copiilor tăi, sănătatea ta,” a răspuns Alina, tonul ei fiind serios.

Știam că avea dreptate. Situația de acasă se deteriora. Certurile deveneau mai frecvente, nu doar despre mâncare, ci despre tot. Atmosfera era tensionată, copiii mergeau pe vârfuri în jurul lui Nicolae, iar eu mă simțeam prinsă la mijloc, încercând să mențin pacea.

Aseară a fost cel mai rău. Logan, de obicei cel liniștit, a izbucnit în lacrimi la cină, împingându-și bolul cu orez. „Nu mai pot mânca asta,” a plâns el. Fața lui Nicolae s-a întărit, și a plecat de la masă fără un cuvânt.

„Nu știu cât timp mai putem continua așa,” am recunoscut Alinei, vocea mea fiind abia un șoaptă.

Alina și-a întins mâna peste masă, strângându-mi mâna. „Trebuie să vorbești cu el, Andreea. Serios. Nu e doar despre mâncare. E despre bunăstarea familiei tale.”

Am dat din cap, știind că avea dreptate. Dar în timp ce părăseam cafeneaua, aerul rece mușcându-mi obrajii, nu puteam să scap de sentimentul de teamă. Ce dacă Nicolae refuza să vadă rațiunea? Ce dacă această încăpățânare era picătura care umplea paharul?

Pe măsură ce mergeam spre casă, cuvintele pe care le-am reținut îmi răsunau în minte: „Culegi ce semeni.” Și mă întrebam, nu pentru prima dată, ce anume semănam și ce, în cele din urmă, vom culege.