Nașterea care mi-a rupt familia: Mama mea, soacra și granițele imposibil de trecut

— Nu vreau să intre nimeni acum! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce asistenta încerca să-mi liniștească respirația sacadată. Era a treia oară când treceam prin chinurile nașterii, dar niciodată nu mă simțisem atât de singură, atât de expusă. Pe hol, mama și soacra mea, Elena și Viorica, se certau în șoaptă, fiecare convinsă că știe ce e mai bine pentru mine.

— Las-o pe mama să intre, ea știe cum să o liniștească! insista Viorica, cu vocea ei ascuțită, care răzbătea până în salon.

— Nu, eu sunt mama ei! Eu am trecut prin asta de trei ori, știu ce are nevoie! răspundea Elena, cu încăpățânarea pe care o cunoșteam prea bine.

Îmi simțeam corpul sfâșiat între două lumi. Soțul meu, Radu, era prins la muncă, prins între două șantiere, și nu putea ajunge decât peste câteva ore. Eram doar eu, durerile mele și două femei care nu se suportau, dar care se luptau pentru controlul asupra vieții mele.

Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc de primele două nașteri. La prima, mama a fost lângă mine, mi-a ținut mâna și mi-a șoptit rugăciuni. La a doua, Viorica a insistat să fie ea prezentă, să „mă învețe cum se face la oraș”, cum îi plăcea să spună. De fiecare dată, am simțit că nu e despre mine, ci despre ele. Acum, la a treia naștere, voiam să fiu doar eu cu copilul meu. Să nu mai fiu terenul lor de luptă.

— Doamnă doctor, vă rog… nu lăsați pe nimeni să intre. Vreau să fiu singură. Vreau să nasc singură, am spus printre suspine.

Doctorița m-a privit cu o blândețe pe care nu o mai întâlnisem la nimeni din familie.

— Ești sigură? Familia ta e foarte insistentă…

— Da. Vreau să fiu doar eu.

A urmat o oră de liniște apăsătoare, spartă doar de țipetele mele și de bătăile inimii copilului în monitor. Când totul s-a terminat și mi-au pus fetița pe piept, am simțit pentru prima dată că sunt întreagă. Că nu mai sunt doar fiica Elenei sau nora Vioricăi. Sunt mama Mariei.

Dar liniștea nu a durat mult. Când am ieșit din salon, cu fetița în brațe, privirile celor două femei m-au străpuns ca niște cuțite. Mama plângea în tăcere, cu ochii roșii și obrajii umflați. Viorica își ținea brațele încrucișate, cu buzele strânse într-o linie subțire.

— Cum ai putut să ne faci asta? a izbucnit mama.

— Să nu crezi că o să uit vreodată cum m-ai umilit! a adăugat Viorica.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Am vrut să le spun că nu e despre ele, că e despre mine și despre copilul meu. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp minat. Mama venea dimineața, Viorica după-amiaza. Fiecare încerca să mă convingă că cealaltă nu are dreptul să se implice. Radu încerca să facă pe mediatorul, dar nu reușea decât să mă enerveze mai tare.

— Oana, trebuie să le împaci cumva. Nu poți să le ții supărate la nesfârșit.

— Dar eu? Eu când mă împac cu mine?

Nu mai aveam putere să mă lupt. Mă simțeam vinovată pentru că le-am rănit, dar și furioasă că nu pot avea un moment doar al meu. Când Maria plângea noaptea, mă gândeam la toate femeile care au trecut prin asta singure. La toate mamele care au fost nevoite să-și apere spațiul în fața celor care pretind că le iubesc.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am găsit-o pe mama în bucătărie, plângând în șoaptă.

— Mamă, te rog… nu mai plânge. Nu am vrut să te rănesc.

— Nu înțelegi… M-am simțit inutilă. Toată viața mea am trăit pentru tine. Și acum, când ai avut nevoie de mine, m-ai dat la o parte.

Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Am avut nevoie să fiu doar eu. Să simt că pot. Să nu mai fiu prinsă între voi două.

A doua zi, Viorica a venit mai devreme decât de obicei. M-a privit rece și mi-a spus:

— Să știi că băiatul meu nu merită să fie prins între două femei care nu se pot suporta. Dacă nu poți să pui ordine în familia asta, o să-l pierzi.

Am izbucnit.

— Poate că ar trebui să vă gândiți amândouă că nu e vorba despre voi! Poate că ar trebui să mă întrebați ce simt eu!

A fost pentru prima dată când am ridicat vocea la ele. Pentru prima dată când am simțit că am dreptul la propriile mele granițe.

Au trecut luni de atunci. Relațiile s-au răcit. Mama vine mai rar. Viorica nu mă mai sună decât când are nevoie de ceva pentru Radu. Dar eu… eu mă simt mai liberă. Am învățat că uneori trebuie să rănești ca să te poți vindeca. Că nu poți fi mereu totul pentru toți.

Mă uit la Maria dormind și mă întreb: oare va trebui și ea să lupte pentru propriul ei spațiu? Oare va înțelege vreodată cât de greu e să fii mamă între două lumi care te trag fiecare în altă parte?