„De Atunci, Copiii Mă Sună Zilnic Să Verifice Starea Mea de Sănătate”: Dar Nu Pare Sincer. Bănuiesc Că Este Vorba Despre Moștenire

Doamna Maria stătea în fotoliul ei preferat, cel de lângă fereastra care dădea spre strada liniștită din suburbie. Era pensionară de aproape un deceniu, iar zilele ei erau pline de un amestec de nostalgie și singurătate. Cei trei copii ai ei, acum adulți cu familii proprii, rar o vizitau. Se întreba adesea ce fac, dacă se gândesc la ea la fel de mult cum se gândește ea la ei.

Se apropia ziua ei de naștere și nu putea să nu spere că anul acesta va fi diferit. Poate o vor surprinde cu o vizită sau măcar un telefon. Dar în adâncul sufletului, știa mai bine. Apelurile pe care le primea de la ei în ultima vreme păreau mai mult obligații decât expresii sincere de dragoste.

„Îmi amintesc când soțul meu m-a lăsat cu trei copii,” gândea ea, mintea ei rătăcind înapoi la acei ani dificili. „Nu voia responsabilitatea, și a trebuit să-i cresc singură.”

Maria muncise neobosit pentru a le oferi copiilor tot ce aveau nevoie, sacrificându-și propriile vise și dorințe pentru a se asigura că nu le lipsește nimic. Sperase că, pe măsură ce vor crește, vor aprecia eforturile ei și îi vor răspunde cu dragoste și grijă. Dar pe măsură ce anii treceau, vizitele lor deveneau tot mai rare, iar apelurile tot mai formale.

Cu aproximativ șase luni în urmă, apelurile au început să vină zilnic. La început, Maria era încântată. Credea că copiii ei realizaseră în sfârșit cât de mult înseamnă pentru ei. Dar nu a durat mult până să simtă că ceva nu era în regulă. Conversațiile erau scurte, adesea centrate pe starea ei de sănătate.

„Cum te simți azi, mamă?” întrebau ei, cu voci care păreau să fie pline de o grijă repetată mecanic.

„Sunt bine,” răspundea ea, încercând să-și ascundă dezamăgirea. „Doar durerile obișnuite.”

Modelul a continuat, iar Maria nu putea scăpa de sentimentul că interesul lor brusc pentru sănătatea ei avea mai mult de-a face cu testamentul decât cu o grijă sinceră. Nu fusese niciodată genul care să se gândească la lucruri materiale, dar știa că economiile ei modeste și casa în care locuia ar fi o moștenire semnificativă pentru copiii ei.

Într-o seară, în timp ce stătea singură în sufrageria slab luminată, Maria a decis să-și confrunte temerile direct. A ridicat telefonul și a sunat-o pe fiica ei cea mare, Ana.

„Ana, trebuie să vorbesc cu tine despre ceva important,” a început ea, vocea tremurând ușor.

„Sigur, mamă. Ce s-a întâmplat?” a răspuns Ana, părând distrasă.

„Am observat că tu și frații tăi mă sunați zilnic în ultima vreme,” a spus Maria, alegându-și cuvintele cu grijă. „Și deși apreciez asta, nu pot să nu simt că nu este complet sincer.”

A urmat o pauză lungă la celălalt capăt al liniei înainte ca Ana să vorbească în cele din urmă.

„Mamă, doar vrem să ne asigurăm că ești bine,” a spus ea defensiv.

„Înțeleg asta,” a răspuns Maria blând. „Dar trebuie să știu dacă este cu adevărat vorba despre sănătatea mea sau dacă este vorba despre altceva.”

Ana a oftat greu. „Mamă, te iubim. Dar da, suntem și preocupați de testamentul tău. Vrem doar să ne asigurăm că totul este în ordine.”

Maria a simțit un val de tristețe copleșind-o. Sperase la un răspuns diferit, dar în adâncul sufletului știa adevărul de mult timp.

„Înțeleg,” a spus ea încet. „Mulțumesc că ai fost sinceră cu mine.”

După ce a închis telefonul, Maria a stat în tăcere mult timp. Știa că copiii ei o iubeau în felul lor, dar era dureros să realizeze că grija lor era mai mult motivată de interese financiare decât de afecțiune sinceră.

Pe măsură ce ziua ei de naștere a venit și a trecut fără o vizită din partea vreunuia dintre copii, Maria s-a împăcat cu realitatea situației sale. Va continua să prețuiască amintirile copilăriilor lor și să spere că într-o zi vor înțelege cu adevărat sacrificiile pe care le-a făcut pentru ei.

Dar pentru moment, va găsi alinare în micile bucurii ale vieții sale zilnice – căldura soarelui pe fața ei în timp ce stătea lângă fereastră, sunetul păsărilor cântând în copaci și plăcerea simplă a unei cărți bune.