„Prețuindu-mi nepoții, dar având dificultăți cu alegerile de parenting ale fiului meu”

Întotdeauna am visat să fiu bunică, iar când fiul meu și soția lui au avut copii, a fost unul dintre cele mai fericite momente din viața mea. Nepoții mei sunt încântători, plini de energie și curiozitate, și prețuiesc fiecare ocazie de a petrece timp cu ei. Totuși, oricât de mult îi ador, mă găsesc din ce în ce mai îngrijorată de stilul de parenting al fiului meu.

De fiecare dată când le vizitez casa, simt că pășesc într-un vârtej. Copiii aleargă constant, strigând cât îi țin plămânii și lăsând în urmă o dâră de jucării și gustări. Nu doar zgomotul sau dezordinea mă îngrijorează; este lipsa limitelor și a disciplinei care pare să fie norma în gospodăria lor.

Am încercat să corectez ușor copiii când depășesc limitele, sugerându-le să folosească voci mai joase sau amintindu-le să facă ordine după ei. Dar de fiecare dată, mă privesc cu ochi inocenți și spun: „Tata zice că e în regulă.” Este descurajant să aud asta, mai ales când știu că puțină structură ar putea ajuta mult în creșterea lor ca indivizi respectuoși și responsabili.

Fiul meu, însă, pare să aibă o altă filosofie. El crede în a le oferi copiilor libertatea de a se exprima fără constrângeri. Deși înțeleg importanța cultivării creativității și independenței, mă îngrijorează că această abordare duce la o lipsă de respect pentru reguli și autoritate.

Într-o vizită anume, lucrurile au ajuns la un punct critic. Copiii se jucau un joc care implica aruncarea pernelor prin sufragerie. Le-am cerut să se oprească înainte ca ceva să se spargă, dar m-au ignorat. Când mi-am ridicat puțin vocea pentru a le atrage atenția, fiul meu a intervenit. Mi-a spus că doar se distrează și că ar trebui să-i las în pace.

Simțindu-mă frustrată și oarecum subminată, am încercat să-i explic îngrijorările mele mai târziu în acea seară. I-am exprimat cât de important este pentru copii să învețe limitele și respectul pentru proprietatea altora. Dar el mi-a respins grijile, insistând că copiii lui sunt doar copii și că vor învăța la timpul lor.

Această situație continuă m-a lăsat să mă simt neputincioasă și oarecum alienată. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să-mi susțin fiul și familia lui, dar este dificil când viziunile noastre asupra parentingului sunt atât de diferite. Mă tem că dacă lucrurile continuă așa, copiii ar putea întâmpina provocări la școală sau în medii sociale unde regulile sunt mai strict aplicate.

În ciuda îngrijorărilor mele, am ajuns să realizez că nu pot face mare lucru pentru a-i schimba părerea fiului meu. Este hotărât să-și crească copiii în felul lui și, oricât de mult mă doare, trebuie să respect alegerile lui ca părinte. Tot ce pot face este să fiu acolo pentru nepoții mei, oferindu-le dragoste și îndrumare ori de câte ori este posibil, sperând că într-o zi vor înțelege importanța echilibrului între libertate și responsabilitate.