Sunt Ana și am opt ani. Povestea mea e despre cum bunicii mei, Maria și Gheorghe, nu reușesc să înțeleagă ce-mi doresc cu adevărat, insistând să-mi ofere păpuși și jucării vechi, în timp ce eu visez la un set de pictură. Între noi s-a creat o prăpastie pe care nu știu cum să o trec, iar fiecare vizită la ei devine o lecție despre cât de greu e să fii auzit când ești copil.
Mă numesc Valentin și am 11 ani. Într-o zi, am ajuns să fiu adus acasă de poliție după ce mama a decis că doar așa pot învăța ce înseamnă respectul. Povestea mea e despre greșeli, rușine, dar și despre dragostea unei mame care nu s-a temut să mă pună față în față cu consecințele faptelor mele.
Mă numesc Raluca și am crescut mereu în umbra fratelui meu mai mare, Vlad, care părea să fie mereu cu un pas înainte. Povestea mea este despre lupta cu așteptările familiei, rivalitatea dintre frați și presiunea de a demonstra că pot fi la fel de bună ca el. Am ajuns să mă pierd pe mine încercând să țin pasul, iar acum mă întreb dacă nu cumva am uitat cine sunt cu adevărat.
Aceste cuvinte lasă o amprentă nu doar asupra vieții ei, ci și asupra copiilor ei. Care este vina lor? Se gândește cineva la copii în astfel de situații?
