Umbra Fratelui Mai Mare: Povestea Unei Rivalități și a Presiunii Neștiute

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai vreau să merg la pian, la dansuri, la engleză și la matematică suplimentară! Am doar 12 ani, nu sunt robot!

Vocea mea răsună în sufrageria mică, printre rafturile pline de cărți și trofee prăfuite. Mama se uită la mine cu sprâncenele ridicate, iar tata oftează din fotoliu. Vlad, fratele meu mai mare cu trei ani, își aruncă privirea spre mine, rece și calculată.

— Raluca, dacă vrei să ajungi cineva, trebuie să muncești. Uite la verișoara noastră, Irina. Are deja două diplome la olimpiadă și merge la concursuri de robotică. Tu ce faci? Te plângi că e greu?

Mă simt mică, neînsemnată. De fiecare dată când Vlad vorbește despre Irina, simt cum inima mi se strânge. Parcă nu sunt niciodată destul de bună. Mama intervine, încercând să domolească spiritele:

— Vlad, las-o puțin. Poate are nevoie de o pauză.

Dar el nu cedează:

— Dacă o lăsăm acum, o să rămână în urmă. Toți copiii fac ceva în plus. Nu vrei să fii ca Irina?

Nu, nu vreau! Vreau doar să fiu eu însămi. Dar nu pot spune asta cu voce tare. În familia noastră, performanța e totul. Tata a fost profesor de matematică, mama – medic. Vlad e olimpic la fizică și are deja planuri să plece la București la liceu. Eu… eu sunt doar Raluca.

În fiecare zi după școală, agenda mea e plină: pian de la 16:00 la 17:00, dansuri de la 17:30 la 18:30, engleză de la 19:00 la 20:00. Sâmbăta – matematică suplimentară cu domnul Popescu. Duminica – repetiții pentru corul bisericii. Nu mai am timp să respir.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la dansuri, l-am găsit pe Vlad în camera lui, studiind pentru un concurs. Am bătut timid la ușă.

— Ce vrei?

— Vlad… tu chiar crezi că trebuie să fac toate astea?

S-a uitat la mine fără să clipească.

— Da. Dacă nu vrei să fii mediocră ca restul lumii.

M-am retras încet și am izbucnit în plâns pe hol. Mama m-a găsit acolo și m-a luat în brațe.

— Știu că e greu, Raluca. Dar vrem ce e mai bun pentru tine.

— Dar dacă eu nu vreau asta? Dacă vreau doar să citesc sau să mă joc?

Mama a oftat adânc.

— Lumea nu e ușoară. Trebuie să fii pregătită.

Am început să mă simt captivă într-o viață care nu era a mea. La școală, colegii mă întrebau mereu de ce nu vin cu ei în parc sau la film. Le spuneam că am repetiții sau meditații. Într-o zi, profesoara de română m-a chemat după oră.

— Raluca, te văd mereu obosită. Ești bine?

Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, sunt aici.

A fost prima dată când cineva m-a întrebat dacă sunt bine cu adevărat.

Acasă, tensiunile au crescut când am refuzat să merg la un concurs de pian. Vlad a făcut o criză:

— E rușinos! Cum poți să renunți? Toată lumea o să râdă de noi!

Tata a tăcut, dar privirea lui spunea totul: dezamăgire.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit dacă Irina chiar era atât de fericită cum părea pe Facebook sau dacă și ea simțea aceeași presiune ca mine. Am decis să-i scriu un mesaj:

„Irina, tu chiar vrei să faci toate concursurile astea sau te obligă cineva?”

Mi-a răspuns după câteva ore:

„Sincer? M-am săturat și eu. Dar dacă nu fac asta, mama zice că nu o să intru la liceul bun.”

Am simțit un val de ușurare și tristețe în același timp. Nu eram singură.

A doua zi am avut curajul să vorbesc deschis cu părinții mei.

— Vreau să aleg eu ce activități fac. Vreau timp pentru mine și pentru prieteni.

Vlad a râs ironic:

— O să ajungi ca toți ceilalți: mediocră!

Dar mama m-a privit lung și a spus încet:

— Poate că am greșit punând atâta presiune pe tine…

Tata a tăcut mult timp înainte să spună:

— E greu pentru noi să acceptăm că vremurile s-au schimbat.

A fost prima dată când am simțit că mă ascultă cu adevărat.

Am renunțat la dansuri și la matematică suplimentară. Am păstrat doar pianul pentru că îmi plăcea cu adevărat. Am început să ies mai des cu prietenii și să citesc romane polițiste pe bancă în parc.

Relația cu Vlad a rămas tensionată mult timp. El nu a înțeles niciodată alegerea mea și mereu mă privea ca pe cineva care a renunțat prea ușor. Dar eu am început să mă regăsesc încet-încet.

Acum, privind în urmă, mă întreb: De ce ne împingem copiii spre perfecțiune fără să-i întrebăm ce-și doresc cu adevărat? Oare cât din ceea ce facem e pentru ei și cât pentru orgoliul nostru? Poate că ar trebui să ne ascultăm mai mult unii pe alții… Ce credeți voi?