Ultima zi în apartamentul din Rahova

— Nu mai suport, mamă! Nu mai suport! urlam la telefon, cu vocea tremurândă de nervi, în timp ce priveam pereții reci ai băii din apartamentul din Rahova. Era a treia oară când domnul Dincă, proprietarul, refuza să-mi returneze garanția pe motiv că „am lăsat urme de apă pe gresie”.

— Vlad, te rog, încearcă să vorbești cu el calm. Nu te pune cu oamenii ăștia, mi-a spus mama, cu voce stinsă, știind prea bine cât de greu mi-a fost să strâng banii pentru chirie lună de lună.

Dar calmul era un lux pe care nu mi-l mai permiteam. De șase luni, trăiam într-un apartament cu mucegai ascuns sub tapet, cu calorifere care abia pâlpâiau și cu vecini care băteau în țevi la orice oră. Domnul Dincă venea neanunțat, intra peste mine sub pretextul „verificării instalațiilor” și mă amenința constant că mă dă afară dacă nu plătesc la timp. Iar acum, când în sfârșit găsisem altceva și voiam să plec, refuza să-mi dea banii pe motiv că „am zgâriat cada”.

— Domnule Dincă, am avut grijă de apartament ca de ochii din cap! i-am spus în acea dimineață, încercând să-mi stăpânesc furia. — Nu e corect ce faceți!

— Băiete, dacă nu-ți convine, du-te la tribunal! mi-a răspuns el, cu zâmbetul acela superior care mă făcea să-mi încleștez pumnii. — Ai lăsat urme pe faianță și ai spart un bec. Garanția rămâne la mine.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Toată umilința adunată în luni de zile a explodat într-un singur gând: dacă tot nu primesc nimic înapoi, măcar să nu-i las nimic nici lui. Am deschis dulapul cu scule pe care-l țineam pentru micile reparații și am scos ciocanul cel mare, moștenit de la tata. M-am uitat la el o clipă — era greu, rece, plin de amintiri din copilărie când îl ajutam pe tata la construcții.

Am intrat în baie și am început să lovesc faianța. Fiecare bucată care cădea era ca o eliberare. M-am oprit doar când am auzit vecina de jos bătând cu mătura în tavan și strigând:

— Ce faci acolo, băiete? Ai înnebunit?

Am ieșit din baie gâfâind, cu mâinile tremurând. M-am uitat la oglinda spartă și mi-am văzut chipul: ochii roșii de plâns și furie, obrajii murdari de praf alb. Am început să râd isteric.

Telefonul a sunat din nou. Era sora mea, Irina.

— Vlad, ce faci? Mama e îngrijorată. Te rog, nu face vreo prostie!

— Nu fac nimic rău, Irina. Doar că nu mai pot să tac. Nu mai pot să fiu bătaia de joc a nimănui!

Am început să-mi strâng lucrurile. Câteva haine, laptopul vechi și poza cu tata pe care o țineam mereu lângă pat. Am lăsat cheia pe masă și am scris un bilet: „Așa arată un apartament după ce ai grijă de el ca de ochii din cap”.

Pe drum spre noul apartament din Militari, am simțit un gol imens în stomac. M-am gândit la toți anii în care am acceptat nedreptatea doar pentru că „așa se face”, pentru că „nu ai ce-i face proprietarului”, pentru că „ești tânăr și trebuie să înghiți”.

Ajuns acasă la noua chirie, m-a sunat mama din nou.

— Vlad, ai făcut ceva rău? Proprietarul m-a sunat și a zis că ai distrus baia!

— Mamă, nu mai puteam. Nu mai puteam să tac. Poate că am greșit, dar nu mai suport să fiu luat de prost.

A urmat o tăcere lungă.

— Știi că nu așa se rezolvă lucrurile…

— Știu… dar altfel nu m-ar fi auzit niciodată.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toți tinerii ca mine care trăiesc cu frica de a-și pierde casa pentru că proprietarii fac legea după bunul plac. La cât de ușor e să fii strivit când nu ai bani sau relații. La cât de greu e să-ți găsești dreptatea într-o țară unde fiecare se descurcă cum poate.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la domnul Dincă: „Sper că te simți mândru de ce ai făcut. O să plătești pentru asta.”

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am pierdut mai mult decât garanția — poate că am pierdut o parte din mine care încă mai credea că lumea poate fi dreaptă.

Dar vă întreb pe voi: ce ai face când simți că nu mai ai nicio cale? Cât poți să înduri până spui „ajunge”? Poate răzbunarea aduce vreodată liniște sau doar adâncește rana?