Când mama-soacră decide pentru mine: Povestea unei libertăți pierdute și a regăsirii de sine

— Irina, nu ai pus destulă sare în ciorbă! Cum să-i dai lui Vlad așa ceva după o zi grea la muncă?
Vocea doamnei Mariana răsună ca un tunet în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Încerc să răspund, dar cuvintele mi se blochează în gât. Vlad stă la masă, cu privirea în telefon, absent. Nu spune nimic. Niciodată nu spune nimic când mama lui mă ceartă.

M-am măritat cu Vlad la douăzeci de ani, convinsă că dragostea noastră va fi scutul împotriva tuturor problemelor. Eram tineri, visători și plini de speranță. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Doamna Mariana a venit să stea cu noi „temporar”, ca să ne ajute. Au trecut trei ani și încă nu a plecat.

La început am încercat să-i fac pe plac. Să gătesc după rețetele ei, să spăl rufele cum vrea ea, să țin casa curată „ca la carte”. Dar nimic nu era destul de bun. Mereu găsea ceva de criticat: ba nu am șters bine praful, ba nu am pus destule haine la uscat, ba nu am cumpărat pâinea potrivită. Vlad ridica din umeri și-mi spunea: „Las-o, Irina, așa e ea. Nu te supăra.”

Într-o seară, după ce am plâns în baie cu capul pe genunchi, am încercat să-i spun lui Vlad cât de greu îmi este.
— Vlad, nu mai pot. Mama ta mă sufocă. Simt că nu mai sunt eu.
El a oftat și mi-a răspuns fără să mă privească:
— Irina, e mama. Ce vrei să fac? Să o dau afară?

Am simțit atunci că sunt singură. Că nu am pe nimeni de partea mea. Părinții mei erau la țară, la sute de kilometri distanță. Prietenele mele s-au îndepărtat după ce m-am măritat; nu mai aveam timp de ele, iar ele nu mai aveau răbdare cu problemele mele.

În fiecare zi mă trezeam cu teama că voi greși ceva. Mergeam la serviciu ca o umbră și mă întorceam acasă cu stomacul strâns. Doamna Mariana mă aștepta mereu cu o listă de reproșuri:
— Ai uitat să plătești lumina!
— Nu ai dat cu mopul în balcon!
— Vlad are nevoie de cămăși călcate!

Într-o duminică dimineață, când am vrut să mergem la părinții mei pentru prima dată după nuntă, doamna Mariana a făcut o criză:
— Cum adică plecați fără mine? Eu ce fac aici singură? Dacă mi se face rău?
Vlad s-a uitat la mine și a spus:
— Hai, Irina, rămânem acasă. Nu vreau scandal.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Nu mai eram Irina cea veselă, care visa la o familie fericită. Eram o străină în propria viață.

Au urmat luni întregi în care am trăit ca pe pilot automat. M-am refugiat în muncă, dar nici acolo nu găseam liniște. Colegii mă întrebau dacă sunt bine, iar eu zâmbeam fals și spuneam că da. Noaptea plângeam în pernă și mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Ana m-a luat deoparte:
— Irina, nu mai ești tu. Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ana m-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus:
— Trebuie să faci ceva pentru tine. Nu poți trăi așa toată viața.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să citesc despre limite sănătoase, despre cum să-ți recapeți controlul asupra propriei vieți. Am încercat să vorbesc din nou cu Vlad.
— Vlad, trebuie să alegem: ori suntem noi doi o familie și punem limite, ori eu nu mai pot continua așa.
El s-a enervat:
— Ce ai cu mama? Vrei să o arunci pe drumuri?
— Nu vreau asta! Vreau doar să fim noi doi! Să avem intimitatea noastră!
— Dacă nu-ți convine, poți pleca tu!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Dar pentru prima dată, furia m-a împins să acționez. În noaptea aceea am făcut bagajele și am plecat la Ana. Am dormit pe canapeaua ei două săptămâni, timp în care Vlad nu m-a sunat niciodată.

Mama m-a sunat plângând:
— Irina, vino acasă! Lasă-i pe toți! Tu contezi!
Am mers la părinți pentru prima dată după ani de zile. M-au primit cu brațele deschise și m-au lăsat să plâng cât am avut nevoie.

Au trecut luni până când am început să simt din nou cine sunt. Am găsit un apartament mic pe care l-am mobilat cu lucruri simple, dar alese de mine. Am reluat legătura cu prietenele mele și am început să merg la terapie.

Vlad mi-a scris după jumătate de an:
— Îmi pare rău că ai plecat așa. Mama încă te vorbește de rău.
Am șters mesajul fără să răspund.

Acum știu că libertatea mea valorează mai mult decât orice compromis sau aparență de familie fericită. Încerc în fiecare zi să mă iert pentru anii pierduți și să-mi construiesc viața pe termenii mei.

Oare câte femei trăiesc încă prizonierate între așteptările altora și nevoia lor de libertate? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să ne pierdem cu totul?