Dincolo de prag: Povestea Anei despre limite, iubire și regăsire

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Ploua cu găleata afară, iar tunetele păreau să-mi răspundă durerii din suflet. Vlad stătea în mijlocul sufrageriei, cu fața încruntată și pumnii strânși. — Ana, nu dramatiza! Doar am zis că nu-mi place cum te-ai îmbrăcat la petrecerea aia. Mereu exagerezi!

M-am uitat la el, încercând să-mi adun curajul. Era a treia oară în luna aceea când mă făcea să mă simt mică, neînsemnată, rușinată de cine sunt. Mă iubea? Poate. Dar iubirea lui era ca o ploaie rece care mă uda până la os și mă lăsa tremurând.

Am ieșit pe scări, cu pașii răsunând în blocul vechi din Drumul Taberei. Mi-am sunat mama. — Mamă, vin la tine. Nu mai pot.

A deschis ușa înainte să apuc să bat. M-a privit lung, cu ochii ei blânzi, dar fermi. — Ana, cât mai vrei să te pierzi pentru el?

Am izbucnit în plâns. — Nu știu… Mi-e frică să fiu singură. Mi-e frică să nu regret.

Mama m-a strâns la piept. — Mai rău decât să regreți că ai plecat e să regreți că ai rămas.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe canapea, cu ochii în tavan, ascultând ploaia și gândindu-mă la toate momentele în care Vlad îmi spunea că nu sunt destul de bună, că râd prea tare, că prietenele mele sunt o influență proastă. Îmi aminteam cum la început era atent, grijuliu, mă făcea să râd. Dar încet-încet, fiecare gest al meu devenise un motiv de ceartă.

A doua zi dimineață, prietena mea cea mai bună, Irina, a venit cu cafea și croissante. — Ai făcut pasul cel greu. Acum urmează partea și mai grea: să nu te întorci.

— Dar dacă exagerez? Dacă el chiar mă iubește și doar nu știe să arate altfel?

Irina a oftat. — Ana, iubirea nu doare așa. Nu te face să te temi de fiecare cuvânt sau gest. Ți-ai pierdut zâmbetul de când ești cu el.

Am stat zile întregi la mama, încercând să-mi adun gândurile. Vlad mă suna insistent: „Hai acasă! Fără tine nu sunt nimic.” „Îmi pare rău că am ridicat tonul.” „Nu pot dormi fără tine.”

De fiecare dată când vedeam numele lui pe ecran, inima mi se strângea. Îl iubeam încă? Sau doar iubeam ideea de a nu fi singură?

Mama mi-a povestit atunci despre bunica mea, Maria, care trăise toată viața cu un bărbat aspru și rece. — Știi ce mi-a spus odată? „Mai bine singură și împăcată cu mine însămi decât cu cineva care mă face să mă simt singură în doi.”

Într-o seară, Vlad a venit la ușa mamei mele. A bătut tare, insistent. — Ana! Hai să vorbim! Nu poți fugi la nesfârșit!

Am ieșit pe palier, tremurând. — Vlad, nu mai pot. Nu vreau să mai trăiesc cu frică. Nu vreau să mă mai simt vinovată pentru cine sunt.

— Deci gata? Renunți la noi pentru niște prostii?

— Renunț la noi pentru mine.

A plecat trântind ușa scării. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet, dar și cum se lipește altceva la loc: demnitatea mea.

Au trecut luni până am reînvățat să zâmbesc fără teamă. Să ies cu Irina la film fără să mă gândesc dacă Vlad va fi gelos. Să port rochia roșie preferată fără să aud vocea lui critică în minte.

Într-o zi am găsit într-un sertar o poză cu mine de acum doi ani: zâmbitoare, liberă, cu ochii strălucind de speranță. Am plâns atunci, dar nu de tristețe – ci de recunoștință că am avut curajul să mă aleg pe mine.

Acum știu: iubirea adevărată nu cere sacrificiul demnității tale. Și dacă trebuie să aleg între a fi iubită și a mă iubi pe mine însămi… aleg mereu pe mine.

Oare câte dintre noi rămânem prea mult acolo unde nu ne mai regăsim? Câte dintre noi confundăm frica de singurătate cu iubirea? Poate e timpul să vorbim despre asta.