„Doar Câteva Zile, Promit,” M-a Implorat Fratele Meu

Fratele meu, Andrei, a fost mereu genul de persoană care se aruncă în lucruri fără să le gândească prea mult. Așa că, atunci când m-a sunat într-o seară să-mi spună că renunță la jobul său stabil de contabil pentru a-și urmări visul de a deveni muzician, nu am fost complet surprins. Andrei a fost întotdeauna pasionat de muzică, dar nu a luat-o niciodată suficient de în serios pentru a face o carieră din asta. Până acum.

„Doar câteva zile, promit,” mi-a spus la telefon. „Am nevoie doar de un loc unde să stau până îmi dau seama ce fac.”

Am ezitat. Apartamentul meu era mic și tocmai începusem un nou job care îmi cerea cea mai mare parte din timp și energie. Dar Andrei era fratele meu și, în ciuda naturii sale impulsive, nu puteam să-l las baltă.

„Bine,” am oftat. „Poți să stai câteva zile. Dar trebuie să începi să-ți planifici următorii pași.”

Andrei a sosit a doua zi cu nimic altceva decât chitara și un rucsac. Părea entuziasmat, ca un copil în dimineața de Crăciun. Nu m-am putut abține să nu simt un pic de invidie față de capacitatea lui de a se arunca în necunoscut fără teamă.

Primele câteva zile au fost în regulă. Andrei și-a petrecut cea mai mare parte a timpului cântând la chitară și notând versuri într-un caiet uzat. Părea fericit și mă bucuram să-l văd urmărind ceva ce iubea. Dar pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni, am început să mă îngrijorez.

„Te-ai gândit la ce vei face în continuare?” l-am întrebat într-o seară în timp ce stăteam pe canapea.

„Lucrez la asta,” mi-a răspuns, fără să ridice privirea din caiet.

Voiam să-l cred, dar era greu să nu observ grămada tot mai mare de vase din chiuvetă și faptul că nu mai ieșise din apartament de zile întregi. Entuziasmul lui pentru muzică era incontestabil, dar la fel era și lipsa lui de direcție.

Pe măsură ce săptămânile treceau, răbdarea mea începea să se epuizeze. Apartamentul meu părea înghesuit și stresul de la muncă creștea. Am încercat să vorbesc cu Andrei despre găsirea unui job part-time sau măcar despre contribuția la treburile casnice, dar avea mereu o scuză.

„Aștept doar oportunitatea potrivită,” spunea el. „Ceva mare urmează să vină.”

Dar nimic nu a venit vreodată. Zilele s-au transformat în luni și prezența lui Andrei în apartamentul meu a devenit un memento constant al promisiunilor sale neîmplinite. Conversațiile noastre au devenit tensionate și am ajuns să-l evit ori de câte ori era posibil.

Într-o noapte, după o altă ceartă despre lipsa lui de progres, Andrei și-a împachetat chitara și a plecat fără un cuvânt. L-am privit plecând, simțind un amestec de ușurare și tristețe. Voiam ca el să reușească, dar nu puteam continua să-i susțin visul în detrimentul propriei mele bunăstări.

Săptămâni au trecut fără niciun cuvânt de la Andrei. Am auzit prin prieteni comuni că dormea pe canapele și cânta la baruri locale. Nu era marea descoperire pe care o sperase, dar era ceva.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine lăsându-l să stea atât cât a făcut-o. Poate dacă l-aș fi împins mai tare sau i-aș fi oferit mai mult sprijin, lucrurile ar fi fost diferite. Dar în adâncul sufletului știam că Andrei trebuia să-și găsească propriul drum, chiar dacă asta însemna să se confrunte cu niște adevăruri dure pe parcurs.