„Lăsând-o să aleagă: Decizia unei fiice vitrege între două cămine”

Victoria s-a mândrit întotdeauna că este o mamă vitregă rațională și atentă. A intrat în viața Elenei când fata avea doar patru ani, ochii ei mari observând fiecare mișcare a Victoriei. Primii ani au fost plini de pași timizi către construirea unei relații, Victoria fiind mereu conștientă de limitele stabilite de mama biologică a Elenei, care trecuse în neființă când Elena era foarte mică.

Când Victoria l-a întâlnit pe Ion, viața ei a luat o întorsătură către fericire pe care nu o anticipase. S-au căsătorit și curând au avut doi copii, Matei și Ariana. Pe măsură ce dinamica familiei se schimba, Victoria simțea că legătura ei cu Elena se slăbește sub greutatea noilor responsabilități. Elena, acum în vârstă de cincisprezece ani, devenise mai retrasă, vizitele ei la casa lor devenind mai rare și pline de o tăcere apăsătoare.

Apelurile Victoriei către Elena, care odinioară erau un ritual zilnic, se reduseseră la două pe lună. Fiecare conversație părea mai tensionată decât cea anterioară, căldura maternă care cândva curgea atât de liber acum era un șuvoi de cuvinte precaute și întrebări ezitante despre școală și prieteni.

Ion a observat și el schimbarea. „Poate Elena se simte nepotrivită aici,” a sugerat el într-o seară, în timp ce stăteau în sufrageria lor liniștită, copiii dormind. „Ea crește, și poate are nevoie să decidă singură unde se simte mai acasă.”

Ideea a neliniștit-o pe Victoria. Nu era oare suficient de mamă pentru Elena? Încercase să umple golul, să forjeze o conexiune care să reziste încercărilor unei familii recompuse. Dar cuvintele lui Ion răsunau în mintea ei, un amintire dureroasă a posibilelor ei eșecuri.

Decizia de a o lăsa pe Elena să aleagă a venit după un apel deosebit de dificil. Vocea Elenei fusese distantă, răspunsurile ei monosilabice. „Elena, vrei să stai mai des cu bunica ta?” a întrebat Victoria, întrebarea grea în inima ei.

A urmat o pauză, o tăcere care s-a întins și s-a contorsionat într-o entitate tangibilă între ele. „Poate,” a răspuns în cele din urmă Elena, vocea ei un șoaptă.

Weekendul următor, au condus la casa lui Eugen, bunicul matern al Elenei, care preluase grija ei după moartea mamei sale. Casa era o veche victoriană, pereții ei plini de poze cu mama Elenei, un memento constant al vieții pe care Elena o avusese odată.

Eugen i-a întâmpinat călduros, dar ochii lui erau ascuțiți, evaluând. Victoria s-a simțit ca un intrus într-o lume pe care nu o putea înțelege pe deplin. Conversația despre aranjamentele de locuit ale Elenei a fost scurtă. Eugen a fost politicos, dar ferm. „Ea este întotdeauna binevenită aici. Oricare ar fi decizia ei, o voi susține.”

Decizia Elenei a venit o săptămână mai târziu. A ales să rămână cu bunicul său. Apelul în care i-a spus Victoriei a fost scurt, vocea ei hotărâtă. „Cred că e mai bine așa,” a spus Elena, iar Victoria și-a înghițit lacrimile, dând din cap la cuvintele care pluteau prin linia telefonică.

Casa părea mai goală fără prezența Elenei. Victoria îi privea pe Matei și Ariana jucându-se, râsul lor fiind un balsam pentru inima ei dureroasă. Dar exista un gol, o bucată lipsă care fusese umplută cândva de o fată liniștită, gânditoare, care privea lumea cu ochi mari, observatori.

Victoria știa că făcuse lucrul corect lăsând-o pe Elena să aleagă. Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, și vizitele Elenei nu creșteau, adevărul s-a așezat în inima ei ca o piatră. Uneori, făcând lucrul corect nu duce la un final fericit. Uneori, duce doar la mai multă tăcere.