Nu mai sunt slujnica nimănui – Povestea unei mame românce care a învățat să spună „nu”

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu mereu la dispoziția tuturor! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele pentru a treia oară în ziua aceea. Fiica mea cea mică, Ilinca, s-a oprit din scrollat pe telefon și m-a privit mirată, ca și cum nu mă mai văzuse niciodată până atunci.

— Mamă, ce-ai pățit? De ce țipi la mine? a întrebat ea, ridicând sprâncenele.

M-am uitat la mâinile mele crăpate, la șorțul pătat și la fața mea obosită reflectată în geamul bucătăriei. Aveam 59 de ani și simțeam că nu mai am nimic al meu. De când mă știu, am fost „mama lui Vlad și a Ilincăi”, „soția lui Doru”, „fata lui tanti Florica”. Niciodată doar „Ana”.

Soțul meu, Doru, stătea în sufragerie cu televizorul dat tare, râzând la o emisiune de umor. Vlad, băiatul cel mare, tocmai se mutase înapoi acasă după un divorț urât. Casa era din nou plină, dar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

— Nu țip la tine, Ilinca. Doar… nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu, am spus încet, cu lacrimi în ochi.

Ilinca s-a ridicat și a plecat fără un cuvânt. Am rămas singură în bucătărie, cu zgomotul farfuriilor și al gândurilor mele. M-am întrebat când am început să dispar din propria mea viață.

Totul a început cu ani în urmă, când copiii erau mici și Doru lucra mult. Eu eram cea care făcea totul: duceam copiii la școală, găteam, spălam, aveam grijă de mama bolnavă. Nu mă plângeam niciodată. Așa am fost crescută: femeia trebuie să țină casa și familia. Dar anii au trecut și nimeni nu a observat când am obosit.

Într-o zi, Vlad a venit la mine în bucătărie:

— Mamă, nu găsești tu te rog dosarul ăla cu actele mele? Știi tu unde l-am pus…

— Vlad, ai 35 de ani. Caută-l singur! am răspuns fără să mă gândesc.

El a rămas uimit. Nu era obișnuit să-l refuz.

— Ce-i cu tine? Nu mai ești tu…

— Ba da, Vlad. Tocmai asta încerc să fiu: eu însămi.

În acea seară, Doru a venit la mine:

— Ana, nu ai făcut ciorbă? Am avut o zi grea…

— Poți să-ți faci singur sau să încălzești ce e în frigider. Și eu am avut o zi grea.

S-a uitat la mine ca la o străină. Pentru prima dată după 37 de ani de căsnicie, i-am spus că nu sunt slujnica nimănui.

Au urmat zile tensionate. Copiii murmurau pe la colțuri că „mama s-a schimbat”. Doru s-a închis și mai mult în el. Mama mea m-a sunat să-mi spună că „nu-i frumos ce fac”, că „o femeie trebuie să-și țină familia unită”.

Dar eu simțeam cum ceva se rupe în mine și altceva crește: curajul de a mă pune pe primul loc.

Am început să ies la plimbare singură prin parc. Să citesc o carte fără să fiu întreruptă. Să beau cafeaua pe balcon privind cerul, nu grămada de rufe nespălate.

Într-o duminică dimineață, Ilinca a venit la mine:

— Mamă… îmi pare rău că am fost rea cu tine. N-am știut că te doare atât de tare.

Am plâns împreună pe canapea. I-am spus cât de greu mi-a fost să recunosc că am nevoie de ajutor și că vreau să trăiesc și pentru mine.

Vlad a început să-și caute singur lucrurile. Doru a încercat să gătească o omletă (a ars-o), dar apoi a râs și mi-a spus:

— Poate ar trebui să gătim împreună…

Nu totul s-a rezolvat peste noapte. Mama încă mă ceartă la telefon că „nu mai sunt femeia de altădată”. Dar eu simt că respir din nou.

Uneori mă întreb dacă nu e prea târziu să-mi trăiesc viața pentru mine. Dar apoi îmi amintesc cât de mult am dat și cât de puțin am primit înapoi.

Mă uit la mâinile mele – încă muncite, dar acum libere – și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc încă doar pentru ceilalți? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă eu am putut, poate putem toate.