„Știam că Bunica Mea Are o Limbă Ascuțită, Dar Nu Mă Așteptam Să Aud Asta: ‘Ana, Canapeaua Ta E Mai Moale'”

Crescând, fratele meu Andrei și cu mine știam întotdeauna că bunica noastră are o limbă ascuțită. Era genul de femeie care nu îndulcea niciodată cuvintele și, deși putea fi dură uneori, am învățat să trăim cu asta. Acum că suntem adulți, Andrei are o familie cu doi copii, iar eu sunt încă singură și în căutare. Păstrăm legătura fără să încetinim ritmul vieților noastre aglomerate. Uneori, Andrei îmi cere ajutor cu copiii sau prin casă, dar de data asta a fost diferit.

Era o după-amiază răcoroasă de sâmbătă când Andrei m-a sunat. „Hei Ana, poți să vii pe la noi? Bunica e aici și… ei bine, e bunica,” a spus el oftând. Știam exact ce voia să spună. Bunica avea un mod de a face pe toată lumea să se simtă tensionată cu comentariile ei directe și observațiile critice.

Când am ajuns la casa lui Andrei, am fost întâmpinată de haosul obișnuit al unei gospodării cu copii mici. Jucăriile erau împrăștiate peste tot și sunetul desenelor animate răsuna din sufragerie. Bunica stătea pe canapea, privindu-se în jur cu o privire dezaprobatoare.

„Bună, bunico,” am spus forțând un zâmbet în timp ce intram.

„Ana,” a răspuns ea scurt, abia ridicând privirea de la tricotat. „Văd că încă nu ți-ai găsit un soț.”

Mi-am mușcat limba și am tras adânc aer în piept. „Nu, încă mai caut,” am spus încercând să-mi păstrez tonul ușor.

Andrei a intrat în cameră purtând o tavă cu ceai și fursecuri. „Poftim, bunico,” a spus el punând tava pe măsuța de cafea.

Bunica a luat o gură de ceai și apoi s-a uitat la mine cu o privire pătrunzătoare. „Ana, canapeaua ta e mai moale decât asta,” a spus ea din senin.

Am clipit surprinsă. „Ce vrei să spui?” am întrebat.

„Vreau să spun exact ce am spus,” a răspuns ea. „Canapeaua ta e mai moale. Asta e prea tare. Ar trebui să-ți iei una nouă.”

Am schimbat o privire nedumerită cu Andrei. „Bunico, de ce contează cât de moale e canapeaua mea?” am întrebat.

„Contează pentru că arată cum îți trăiești viața,” a spus ea aspru. „O canapea moale înseamnă că ești leneșă și complacentă. Trebuie să te întărești.”

Am simțit un nod în gât. Nu era vorba doar despre canapea; era vorba despre totul. Bunica fusese întotdeauna critică față de alegerile mele, stilul meu de viață și acum chiar și față de mobilierul meu. M-am uitat la Andrei, care părea la fel de incomod.

„Bunico, asta nu e corect,” a spus Andrei blând. „Ana muncește din greu și face tot ce poate.”

„Face tot ce poate?” a râs bunica. „Tot ce poate nu e suficient. Trebuie să înceteze să fie atât de moale și să înceapă să facă ceva din ea însăși.”

Nu m-am mai putut abține. „Bunico, ajunge,” am spus cu voce tremurândă. „Nu ai dreptul să mă judeci pe mine sau viața mea pe baza cât de moale e canapeaua mea.”

A fost o tăcere tensionată în cameră. Bunica s-a uitat la mine cu un amestec de surpriză și furie. „Ei bine, dacă nu poți suporta puțină critică, poate chiar ești prea moale,” a spus ea rece.

M-am ridicat simțind lacrimile cum îmi înțeapă colțurile ochilor. „Plec,” am spus încet. „Andrei, ne vedem mai târziu.”

Pe măsură ce ieșeam din casă, am simțit un val de emoții copleșindu-mă—furie, durere, frustrare. Cuvintele bunicii mă răniseră adânc și nu puteam scutura sentimentul că indiferent ce aș face, nu va fi niciodată suficient pentru ea.

În acea noapte, în timp ce stăteam pe canapeaua mea presupus prea moale, mi-am dat seama că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Cuvintele dure ale bunicii lăsaseră o cicatrice care îmi va aminti mereu de dezaprobarea ei. Și deși știam că nu o pot schimba pe ea sau opiniile ei, știam și că trebuie să găsesc o modalitate de a-mi trăi viața după propriile mele reguli—canapea moale și toate cele.