„S-ar putea să nu venim pentru el”: De ce doctorii nu îi judecă pe cei care refuză să îngrijească membrii bolnavi ai familiei

Lucrez într-o unitate de reabilitare neurologică, un loc unde pacienții vin pentru a-și recăpăta forța și independența după boli sau accidente grave. În fiecare zi, vedem oameni în cele mai vulnerabile momente ale lor, luptând să-și reconstruiască viețile. Unul dintre cele mai dificile aspecte ale muncii noastre este să ne asigurăm că fiecare pacient are pe cineva care să-l preia după externare. Din păcate, nu toată lumea are o familie care să-i aștepte cu brațele deschise.

De data aceasta, era vorba de Radu. Radu era un bărbat de vreo treizeci și ceva de ani cu un aspect sălbatic care îl făcea să iasă în evidență. Avea tatuaje pe brațe și gât, iar părul lui era mereu ciufulit. În ciuda exteriorului dur, Radu avea un suflet blând. Era artist, mereu desenând în caietul lui ori de câte ori avea un moment liber. Desenele lui erau frumoase, pline de emoție și profunzime.

Radu fusese cu noi câteva săptămâni, recuperându-se după un accident vascular cerebral sever care îl lăsase parțial paralizat și cu probleme semnificative de memorie. Muncea din greu în terapie, hotărât să-și recâștige cât mai mult din funcțiile pierdute. Dar pe măsură ce se apropia data externării, devenea clar că nu era nimeni dornic să-l ia acasă.

Îmi amintesc ziua în care am sunat-o pe sora lui, Ana. Ea era singurul membru al familiei listat în dosarele lui. Am format numărul ei, sperând la ce e mai bun, dar pregătindu-mă pentru ce e mai rău.

„Alo?” Vocea Anei era scurtă și nerăbdătoare.

„Bună ziua, sunt Adela de la unitatea de reabilitare neurologică. Vă sun în legătură cu fratele dumneavoastră, Radu. Este pregătit pentru externare mâine.”

A urmat o pauză lungă la celălalt capăt al firului. „Nu pot să vin să-l iau,” a spus Ana în cele din urmă. „Am propria mea familie de care trebuie să am grijă. Nu pot să fac față și nevoilor lui Radu pe lângă toate celelalte.”

Am încercat să-i explic că Radu va avea nevoie de ajutor cu sarcinile de bază și că nu poate fi lăsat singur. Dar Ana era hotărâtă. „Îmi pare rău,” a spus ea. „Pur și simplu nu pot.”

După ce am închis telefonul, am simțit un amestec de frustrare și tristețe. Nu era prima dată când întâlneam o familie care refuza să-și asume responsabilitatea pentru un membru bolnav și nu avea să fie ultima. Dar niciodată nu devenea mai ușor.

A doua zi, Radu stătea în camera lui, împachetat și gata de plecare. M-a privit cu ochi plini de speranță, strângându-și caietul de schițe cu putere. „Vine Ana?” a întrebat el.

Am tras adânc aer în piept și am clătinat din cap. „Îmi pare rău, Radu. Nu poate veni.”

Fața lui s-a întristat și a privit în jos la caietul lui de schițe, urmărind liniile ultimului desen cu un deget tremurând. „Înțeleg,” a spus el încet.

Am aranjat ca Radu să fie transferat într-o unitate de îngrijire pe termen lung. Nu era ideal, dar era cel mai bun lucru pe care îl puteam face în circumstanțele date. În timp ce era scos din unitate în scaunul cu rotile, s-a întors spre mine și mi-a zâmbit ușor. „Mulțumesc pentru tot,” a spus el.

L-am privit plecând, simțind o greutate mare în piept. În munca noastră, vedem atât ce e mai bun cât și ce e mai rău în umanitate. Vedem familii care ar muta munții pentru cei dragi și pe cei care nu pot sau nu vor să facă față atunci când este nevoie.

Este ușor să-i judeci pe cei care refuză să îngrijească membrii bolnavi ai familiei lor, dar viața este complicată. Oamenii au motivele lor, propriile lor lupte și limitări. Ca profesioniști în domeniul sănătății, facem tot posibilul pentru a ne sprijini pacienții și a găsi soluții, chiar dacă acele soluții nu sunt perfecte.

Povestea lui Radu este doar una dintre multe altele, o amintire că nu fiecare pacient are un final fericit așteptându-l dincolo de ușile noastre. Dar continuăm să mergem înainte, făcând tot ce putem pentru a face o diferență în viețile lor, chiar dacă este doar pentru o perioadă scurtă.