„Tată, E timpul să mergem mai departe. Hai să vindem casa și să începem de la zero”

Soarele apunea, aruncând o lumină caldă peste vechea casă în stil victorian care fusese în familie de generații. Scândurile care scârțâiau și mirosul familiar de lemn vechi îi ofereau lui Ion un sentiment de confort, el petrecându-și întreaga viață între aceste ziduri. Dar acum, stând în sufragerie cu fiul său, Mihai, simțea că se apropie o furtună.

„Tată, trebuie să vorbim,” începu Mihai, cu o voce fermă dar cu o ușoară ezitare.

Ion oftă, simțind deja unde se îndrepta această conversație. „Este vorba din nou despre casă? Te-a pus Andreea să faci asta?”

Mihai clătină din cap, încercând să-și păstreze calmul. „Nu, tată. Asta vine de la mine. Știu cât de mult înseamnă locul acesta pentru tine, dar este prea mare pentru tine acum. Și având în vedere cum este piața acum, vânzarea ar putea să ne ajute pe amândoi.”

Ion se întoarse, privind pe fereastră la grădina pe care soția sa decedată o îngrijise cu atâta dragoste. „Casa asta este mai mult decât cărămizi și mortar, Mihai. Aici am construit eu și mama ta viața noastră împreună. Aici ai crescut tu.”

„Știu, tată,” răspunse Mihai cu blândețe. „Dar este și mult de muncă pentru tine să o întreții singur. Iar eu și Andreea… ei bine, ne chinuim să strângem bani pentru un avans la propria noastră casă.”

Menționarea Andreei îl făcu pe Ion să se încrunte. Nu se încălzise niciodată cu adevărat față de nora sa, găsind-o prea opinată și modernă pentru gusturile lui. „Deci asta e? Vrei să vând ca să poți cumpăra o casă cu Andreea?”

Mihai își trecu mâna prin păr, exasperat. „Nu e vorba doar despre noi, tată. E vorba și despre tine. Ai putea să te muți într-un loc mai mic, ceva mai ușor de gestionat. Ai avea mai mult timp pentru lucrurile care îți plac.”

Ion se întoarse să-și privească fiul, cu ochii plini de un amestec de furie și tristețe. „Iubesc casa asta, Mihai. E căminul meu.”

„Și va fi întotdeauna,” spuse Mihai cu blândețe. „Dar uneori trebuie să renunțăm la trecut pentru a face loc viitorului.”

Liniștea care a urmat a fost grea, plină de cuvinte nespuse și emoții pe care niciunul nu știa cum să le exprime. Ion se simțea sfâșiat între greutatea tradiției și realitatea situației sale actuale.

„Doar gândește-te la asta, tată,” spuse Mihai în cele din urmă, rupând tăcerea. „Asta e tot ce îți cer.”

Ion dădu din cap încet, deși inima lui nu era acolo. Îl privi pe Mihai cum părăsea camera, lăsându-l singur cu gândurile și amintirile sale.

Când noaptea se lăsă, Ion rătăci prin casă, atingând pereții și trecându-și degetele peste balustrada uzată. Fiecare scârțâit al scândurilor părea să răsune cu amintiri de râsete și iubire, de reuniuni de familie și seri liniștite lângă foc.

Știa că Mihai avea dreptate într-un fel; casa era prea mult pentru el acum. Dar vânzarea ei părea ca și cum ar pierde o parte din el însuși, o parte de care nu era pregătit să se despartă.

În cele din urmă, Ion se regăsi așezat în fotoliul său preferat, privind la șemineul gol. Decizia apăsa greu asupra lui și realiză că indiferent ce ar alege, ceva va fi pierdut.

Casa stătea tăcută în jurul lui, un testament al unei vieți bine trăite dar acum la o răscruce. Și în timp ce Ion stătea acolo singur în camera care se întuneca, nu putea scutura sentimentul că unele sfârșituri erau inevitabile, indiferent cât de mult ne-am dori altfel.