Când Bunicul a Venit la Noi: Povestea Unei Familii Încercate într-un Apartament de Bloc

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsuna din bucătăria înghesuită, unde încerca să-și găsească loc printre pungile de cumpărături și farfuriile nespălate. Eu, cu mâinile înmuiate în apă caldă, încercam să nu izbucnesc. Fetița noastră, Ilinca, se juca pe covor cu păpușa preferată, iar tata… tata stătea pe canapea, privind absent la televizor, cu ochii umeziți de o tristețe pe care nu o mai văzusem la el niciodată.

Totul a început într-o seară ploioasă de octombrie. Eram obosiți după o zi lungă la serviciu, când am auzit soneria. Vlad s-a dus să deschidă, iar eu am rămas în sufragerie, strângând jucăriile Ilincăi. Când l-am văzut pe tata în prag, cu două valize și paltonul ud, mi s-a strâns inima. Nu mai locuise cu noi de când plecasem la facultate, iar relația noastră fusese mereu tensionată după moartea mamei. — Pot să stau câteva luni la voi? Nu mai suport singurătatea din casa aia mare… — a spus el încet, evitându-mi privirea.

Nu am avut puterea să-l refuz. Vlad a încercat să zâmbească, dar știam că nu-i convine. Apartamentul nostru cu trei camere din Drumul Taberei abia ne ajungea nouă trei. Camera Ilincăi era plină de jucării și cărți colorate, dormitorul nostru era un haos de haine și cutii, iar sufrageria… sufletul casei, dar și locul unde tata urma să doarmă pe canapea.

Primele zile au fost ciudate. Tata se trezea devreme, făcea cafeaua și citea ziarul pe balcon, privind blocurile cenușii din jur. Ilinca îl privea cu curiozitate și teamă — nu-l cunoștea prea bine. Vlad era tot mai iritat: „Nu mai găsesc nimic în bucătărie! Unde mi-e cafeaua? De ce miroase mereu a supă?” Eu încercam să împac pe toată lumea, dar simțeam cum mă sufoc între dorința de a-mi ajuta tatăl și nevoia de liniște a familiei mele.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Vlad m-a tras deoparte:
— Sorina, nu putem continua așa. Tata tău nu respectă regulile casei. Azi i-a dat Ilincăi ciocolată înainte de cină! Și iar a fumat pe balcon…
— E bătrân, Vlad. Nu pot să-l dau afară…
— Dar nici nu putem trăi ca pe ace! Nu vezi că Ilinca e confuză? Că noi doi nu mai avem timp nici să vorbim?

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Îmi era dor de mama, de vremurile când tata era stâlpul familiei. Acum părea pierdut, iar eu eram prinsă între două lumi care nu se mai potriveau.

Tata simțea tensiunea. Într-o zi m-a întrebat:
— Sorina, vrei să plec? Simt că vă încurc…
— Nu, tată… doar că e greu pentru toți. Și pentru tine, și pentru noi.
A oftat adânc:
— Am crezut că dacă vin aici o să mă simt din nou util. Dar poate am greșit…

A doua lună a fost cea mai grea. Tata a început să uite lucruri: cheile, aragazul pornit, chiar și numele unor vecini vechi. Ilinca s-a atașat de el — îi citea povești inventate și îi aranja pălăria pe cap înainte să iasă la plimbare. Dar Vlad era tot mai distant. Într-o seară s-a certat cu tata pentru că acesta uitase să închidă ușa apartamentului.

— Nu mai pot! — a strigat Vlad. — E copilul nostru în casă! Dacă pățește ceva?
Tata s-a ridicat încet:
— Îmi pare rău… Poate ar fi mai bine să mă duc la un azil.
Am izbucnit:
— Nu! Nu vreau să te pierd și pe tine!

A urmat o liniște apăsătoare. În acea noapte am stat lângă tata pe canapea și am vorbit despre mama, despre copilăria mea la țară, despre fricile lui de bătrânețe și singurătate. Am plâns amândoi.

Din ziua aceea am început să ne schimbăm. Am făcut reguli clare: tata nu mai fuma pe balcon când era Ilinca acasă; Vlad l-a implicat în treburi mici prin casă; eu am început să cer ajutorul surorii mele, care venea uneori să stea cu tata ca să ieșim noi doi la o cafea.

Au trecut cinci luni ca un vis greu. Tata s-a luminat la față — avea un scop: îi citea Ilincăi povești și îi povestea despre război și copilăria lui fără jucării. Vlad a început să-l respecte pentru răbdarea cu care îi răspundea Ilincăi la întrebări fără sfârșit.

Când tata a decis să se întoarcă acasă, apartamentul nostru părea brusc prea mare și prea gol. Ilinca a plâns după el zile întregi. Vlad m-a luat în brațe și mi-a spus:
— Poate că n-a fost ușor… dar cred că am devenit o familie adevărată abia acum.

Mă uit acum la canapeaua goală și mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să ne deschidem casa — și inima — pentru părinții noștri atunci când au cea mai mare nevoie? Și cât de mult ne schimbăm atunci când suntem forțați să trăim împreună cu trecutul nostru?