Când Egalitatea Intră în Bucătărie: Povestea Unei Familii Românești

— Nu pot să cred, Vlad! Tu chiar stai și te uiți la televizor în timp ce Ilinca spală vasele? am izbucnit eu, cu vocea tremurândă de indignare, într-o seară de duminică, când toată familia era adunată la noi acasă.

Vlad, fiul meu cel mare, s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, moșteniți de la tatăl lui. A oftat adânc și a dat din umeri, ca și cum ar fi vrut să spună „iar începe mama”. Ilinca, nora mea, s-a oprit din frecatul unei cratițe și s-a întors spre mine cu un zâmbet calm, dar hotărât.

— Doamnă Maria, nu vă supărați, dar la noi acasă nu există „treaba femeii” sau „treaba bărbatului”. Vlad spală vasele la fel de des ca mine. Azi doar că am vrut eu să fac asta.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Toată viața mea am crescut cu ideea că femeia ține casa, gătește, spală, iar bărbatul aduce banii și repară ce se strică. Așa făcea mama mea, așa am făcut și eu. Dar acum, în casa fiului meu, regulile se schimbaseră.

— Nu știu ce să zic… Pe vremea mea… am început eu, dar Ilinca m-a întrerupt politicos.

— Știu că e greu să acceptați schimbarea. Dar pentru noi contează să fim egali. Nu vreau să ajungem ca părinții mei, care nu vorbeau cu zilele pentru că tata nu punea niciodată mâna să ajute.

M-am uitat la soțul meu, Gheorghe, care stătea tăcut în capătul mesei. El n-ar fi spălat o farfurie nici dacă ar fi fost singur pe lume. Îmi amintesc cum mă enervam pe el când copiii erau mici și eu alergam între serviciu și casă, iar el citea ziarul sau se uita la meciuri. Dar nu spuneam nimic. Așa era „normal”.

După ce Vlad și Ilinca au plecat spre apartamentul lor din cartierul Titan, am rămas cu gândurile mele. Gheorghe a încercat să destindă atmosfera:

— Lasă-i, Marie, că-s tineri. Poate așa e mai bine pentru ei.

— Nu știu ce să zic… Parcă tot nu-mi vine să cred că Vlad al nostru spală vasele. Parcă nu-l mai recunosc.

— Poate că tocmai de-asta e fericit cu Ilinca. Nu vezi că nu se ceartă ca noi?

Am rămas pe gânduri toată noaptea. A doua zi, la serviciu, le-am povestit colegelor despre discuția de acasă. Unele au râs:

— Eh, lasă că și la mine băiatul gătește mai bine decât nevasta-sa! Așa-i moda acum!

Altele au strâmbat din nas:

— Eu nu l-aș lăsa pe-al meu să spele vasele! Ce-o să zică lumea?

Dar eu nu mai știam ce să cred. Seara următoare, când Vlad m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să vin la ei la masă duminică viitoare, am simțit un nod în gât.

— Sigur că vin… Dar să știi că nu vreau să vă deranjez cu obiceiurile mele bătrânești.

— Mamă, tu nu deranjezi niciodată. Dar poate vrei să vezi cum gătesc eu lasagna!

Am râs fără vlagă. Vlad nu pusese mâna pe o tigaie până la 25 de ani. Acum gătea lasagna pentru nevastă-sa.

Duminica următoare am intrat în apartamentul lor micuț și cochet. Ilinca tocmai scotea o tavă aburindă din cuptor. Vlad aranja masa cu grijă. Totul părea desprins dintr-o reclamă la viața modernă.

— Mamă, vrei un pahar cu vin? m-a întrebat Vlad.

— Da… mulțumesc.

Am mâncat împreună și am povestit despre toate: serviciu, planuri de vacanță, chiar și despre facturile la gaze care crescuseră iar. La finalul mesei, Vlad s-a ridicat:

— Ilinca, tu ai gătit azi. Eu spăl vasele.

Ilinca i-a zâmbit larg și i-a șoptit ceva la ureche. Am simțit un fior ciudat: era bucurie? Invidie? Sau doar regret pentru anii în care eu n-am avut curajul să cer ajutor?

Când am plecat spre casă, Ilinca m-a condus până la ușă.

— Știu că e greu să acceptați schimbarea… Dar vă promit că Vlad e fericit așa.

Am oftat și i-am strâns mâna.

— Poate că voi aveți dreptate… Poate că dragostea adevărată nu ține cont de cine spală vasele.

Pe drum spre casă m-am întrebat: oare câte familii din România ar fi mai fericite dacă am renunța la orgolii și am împărți totul — bune și rele — pe bune? Oare chiar contează cine spală vasele sau cine duce gunoiul? Sau contează doar să fim fericiți împreună?

Poate că e timpul să-mi las inima deschisă către nou… Voi ce credeți? E egalitatea cheia unei familii fericite sau doar o modă trecătoare?