Când fiica mea a rămas văduvă, nepoata mea a făcut totul mai greu. Ani mai târziu, rolurile s-au inversat

— Nu vreau să-l vezi pe domnul acela! Ai înțeles?
Vocea Anei răsuna în sufrageria noastră mică din Ploiești, unde încă mirosea a cafea și a pâine prăjită. Irina, fiica mea, stătea cu ochii în pământ, iar eu mă simțeam prinsă la mijloc între două iubiri: cea pentru copilul meu și cea pentru nepoata mea.

A trecut un an de când Andrei, ginerele meu, s-a stins într-un accident de mașină. Irina nu mai era aceeași femeie veselă care îmi aducea flori de câmp la fiecare vizită. Se mișca prin casă ca o umbră, iar Ana, la doar 16 ani, părea să fi preluat rolul de adult. Îi controla fiecare pas mamei sale: cu cine vorbește, unde merge, ce postează pe Facebook.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Irina a venit acasă cu ochii strălucind altfel. Am știut imediat că e ceva nou.
— Mamă, am cunoscut pe cineva la serviciu… E un om bun. M-a invitat la o cafea.
Ana a auzit și a izbucnit:
— Cum poți să te gândești la altcineva? Tata abia a murit! Vrei să-l uiți așa repede?
Irina a început să plângă în hohote. Eu am încercat să o iau în brațe, dar Ana s-a retras în camera ei și a trântit ușa.

Așa au trecut lunile: Irina încercând timid să-și refacă viața, Ana făcând crize de gelozie și vinovăție la fiecare pas. Eu eram tamponul dintre ele. Îmi doream ca fiica mea să fie din nou fericită, dar nu puteam ignora durerea Anei. Într-o zi am găsit-o pe Ana plângând pe balcon:
— Bunico, dacă mama îl uită pe tata… înseamnă că și eu trebuie să-l uit?
Am strâns-o tare la piept și i-am spus că nu trebuie să uite pe nimeni, dar că viața merge înainte. Nu m-a crezut.

Irina a renunțat la orice încercare de relație nouă. S-a închis în muncă și în grijile pentru Ana. Între ele s-a instalat o tăcere grea, ca o ceață care nu se mai ridică. Eu am îmbătrânit cu zece ani într-unul singur.

Anii au trecut. Ana a terminat liceul cu brio și a intrat la Facultatea de Medicină din București. Irina era mândră, dar și mai singură ca niciodată. Eu mă rugam să le văd împăcate înainte să plec din lumea asta.

Într-o zi de vară, Ana a venit acasă cu un băiat brunet cu ochi blânzi: Radu. Era prima dată când o vedeam atât de îndrăgostită și fericită. S-au căsătorit repede, iar după doi ani s-a născut Maria, nepoțica mea cu ochi verzi ca ai Anei.

Dar fericirea nu durează niciodată prea mult. Radu s-a îmbolnăvit brusc de leucemie și s-a stins în câteva luni. Ana avea doar 28 de ani și o fetiță mică de crescut singură. Am retrăit totul ca un coșmar: aceleași lacrimi, aceleași întrebări fără răspuns.

De data asta, Irina era cea care încerca să-și ajute fiica să meargă mai departe. Îi aducea mâncare, avea grijă de Maria, îi propunea să iasă cu prietenele sau chiar să cunoască pe cineva nou. Dar Ana reacționa exact ca ea cu ani în urmă:
— Cum poți să-mi spui să merg mai departe? Radu era totul pentru mine!
Irina plângea pe ascuns și venea la mine să-și verse amarul:
— Mamă, acum înțeleg cât de greu mi-a fost atunci… Dar nu pot să o las să se stingă ca mine!

Într-o seară am stat toate trei la masă, tăcerea era apăsătoare. Maria desena fluturi pe o foaie colorată. Am privit-o și mi-am dat seama că viața merge înainte doar dacă ne dăm voie să iubim din nou.

— Ana, i-am spus încet, tu ai fost cea care ai suferit când mama ta voia să meargă mai departe… Acum tu ești în locul ei. Ce ai vrea să facem diferit?
Ana a izbucnit în plâns și s-a aruncat în brațele Irinei:
— Iartă-mă, mamă! N-am știut cât doare până n-am trecut eu prin asta…
Irina i-a șoptit printre lacrimi:
— Nu trebuie să mă ierți tu pe mine… trebuie doar să te ierți pe tine.

Din acea seară am început să ne vindecăm împreună. Am mers la psiholog toate trei, am vorbit despre Andrei și Radu fără teamă că îi uităm sau îi trădăm. Maria creștea veselă între noi, iar Irina chiar a început să iasă cu un coleg de la serviciu — iar Ana i-a zâmbit sincer când l-a cunoscut.

Acum mă uit la ele și mă întreb: oare cât de mult ne influențează trecutul felul în care iubim și iertăm? Și dacă am putea da timpul înapoi… am face alegeri diferite sau tot inima ar dicta?