Când mama s-a mutat la noi: începutul unei noi vieți

— Mamă, de ce nu vrei să vii la noi? De ce te încăpățânezi să stai singură acolo, în apartamentul ăla mic și rece? Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, iar Ruby, fiica mea de doisprezece ani, s-a retras discret în camera ei. Mama m-a privit lung, cu ochii aceia gri care nu mai aveau strălucirea de altădată.

— Nu vreau să vă încurc, Sofia. Și-apoi, aici am tot ce-mi trebuie. Mă descurc.

Dar nu se descurca. O știam prea bine. Vecinii mă sunau din când în când să-mi spună că au găsit-o pe mama rătăcind pe scara blocului sau că uitase aragazul pornit. Tata murise de zece ani și de-atunci mama se stingea încet, ca o lumânare uitată pe pervaz. Dar încăpățânarea ei era mai puternică decât orice boală.

Într-o zi de noiembrie, după ce am găsit-o pe jos în bucătărie, cu piciorul scrântit și ochii plini de lacrimi, am luat decizia pentru ea. Am împachetat câteva haine, medicamentele și poza cu tata și am adus-o la noi acasă.

La început, totul părea suportabil. Soțul meu, Mihai, încerca să fie amabil, iar Ruby era încântată să aibă bunica aproape. Dar curând au început micile conflicte. Mama nu suporta să vadă vase nespălate în chiuvetă și se trezea la cinci dimineața să facă ordine. Îi critica lui Mihai modul în care gătea ciorba și îi spunea lui Ruby că petrece prea mult timp pe telefon.

— Pe vremea mea, copiii nu vorbeau așa cu părinții! îi spunea mamei mele Ruby, care dădea ochii peste cap și pleca trântind ușa.

Mihai încerca să medieze:

— Sofia, e normal ca Ruby să fie mai independentă. Așa sunt copiii acum…

— Nu-mi spune tu mie ce e normal! răspundea mama tăios.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mama și Mihai despre cine are dreptul să folosească baia prima dimineața, am simțit că cedez. M-am închis în baie și am plâns în șoaptă. Mă simțeam prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și protejeze mama și cea a femeii adulte care vrea liniște în propria casă.

Mama nu vorbea despre singurătatea ei, dar o vedeam cum se uită lung pe geam sau cum își mângâia poza cu tata. Într-o zi am găsit-o plângând în bucătărie.

— Mi-e dor de el… Și mi-e dor de mine, Sofia. Nu mai știu cine sunt aici la voi.

Am îmbrățișat-o strâns, dar nu am știut ce să-i spun. Și eu mă simțeam pierdută.

Pe măsură ce lunile treceau, tensiunile creșteau. Ruby devenise tot mai retrasă, Mihai tot mai iritat, iar eu mă simțeam vinovată pentru fiecare ceartă. Într-o zi, Mihai mi-a spus:

— Nu mai pot, Sofia. Parcă nu mai e casa noastră. Parcă trăim într-un muzeu al trecutului tău.

Am rămas fără cuvinte. Avea dreptate? Oare sacrificasem fericirea familiei mele pentru a-mi salva mama?

Într-o seară, după ce Ruby a izbucnit în plâns pentru că bunica i-a citit mesajele de pe telefon fără permisiune, am decis să avem o discuție toți patru.

— Mamă, trebuie să găsim o cale să trăim împreună fără să ne rănim unii pe alții. Știu că ți-e greu, dar și nouă ne e greu.

Mama a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ar fi mai bine să mă întorc acasă…

— Nu! am strigat eu și Ruby aproape simultan.

Am început atunci să stabilim reguli: fiecare cu spațiul lui, fiecare cu obiceiurile lui respectate. Nu a fost ușor. Mama a continuat să critice și să compare totul cu „pe vremea mea”, Mihai a continuat să ofteze când găsea prosoapele schimbate din loc, iar Ruby a pus parolă la telefon.

Dar încet-încet am început să ne obișnuim unii cu alții. Am descoperit că mama știe cele mai bune povești despre copilăria mea și că Ruby râde cu poftă la glumele ei vechi. Mihai a început să-i ceară sfaturi despre grădinărit și chiar au plantat împreună roșii pe balcon.

Totuși, uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dacă nu cumva am forțat-o pe mama să renunțe la ultima fărâmă de independență doar ca eu să mă simt mai puțin vinovată. Dacă nu cumva familia mea plătește prețul pentru frica mea de singurătate.

Mă uit la mama cum adoarme pe canapea cu capul pe umărul lui Ruby și mă întreb: oare putem vreodată vindeca rănile trecutului sau doar învățăm să trăim cu ele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?